object(WP_Query)#39681 (54) { ["query"]=> array(5) { ["posts_per_page"]=> int(50) ["post_type"]=> string(7) "article" ["orderby"]=> string(10) "menu_order" ["order"]=> string(3) "ASC" ["tax_query"]=> array(1) { [0]=> array(3) { ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["field"]=> string(2) "id" ["terms"]=> int(23045) } } } ["query_vars"]=> array(67) { ["posts_per_page"]=> int(50) ["post_type"]=> string(7) "article" ["orderby"]=> string(10) "menu_order" ["order"]=> string(3) "ASC" ["tax_query"]=> array(1) { [0]=> array(3) { ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["field"]=> string(2) "id" ["terms"]=> int(23045) } } ["error"]=> string(0) "" ["m"]=> string(0) "" ["p"]=> int(0) ["post_parent"]=> string(0) "" ["subpost"]=> string(0) "" ["subpost_id"]=> string(0) "" ["attachment"]=> string(0) "" ["attachment_id"]=> int(0) ["name"]=> string(0) "" ["pagename"]=> string(0) "" ["page_id"]=> int(0) ["second"]=> string(0) "" ["minute"]=> string(0) "" ["hour"]=> string(0) "" ["day"]=> int(0) ["monthnum"]=> int(0) ["year"]=> int(0) ["w"]=> int(0) ["category_name"]=> string(0) "" ["tag"]=> string(0) "" ["cat"]=> string(0) "" ["tag_id"]=> string(0) "" ["author"]=> string(0) "" ["author_name"]=> string(0) "" ["feed"]=> string(0) "" ["tb"]=> string(0) "" ["paged"]=> int(0) ["meta_key"]=> string(0) "" ["meta_value"]=> string(0) "" ["preview"]=> string(0) "" ["s"]=> string(0) "" ["sentence"]=> string(0) "" ["title"]=> string(0) "" ["fields"]=> string(0) "" ["menu_order"]=> string(0) "" ["embed"]=> string(0) "" ["category__in"]=> array(0) { } ["category__not_in"]=> array(0) { } ["category__and"]=> array(0) { } ["post__in"]=> array(0) { } ["post__not_in"]=> array(0) { } ["post_name__in"]=> array(0) { } ["tag__in"]=> array(0) { } ["tag__not_in"]=> array(0) { } ["tag__and"]=> array(0) { } ["tag_slug__in"]=> array(0) { } ["tag_slug__and"]=> array(0) { } ["post_parent__in"]=> array(0) { } ["post_parent__not_in"]=> array(0) { } ["author__in"]=> array(0) { } ["author__not_in"]=> array(0) { } ["ignore_sticky_posts"]=> bool(false) ["suppress_filters"]=> bool(false) ["cache_results"]=> bool(true) ["update_post_term_cache"]=> bool(true) ["lazy_load_term_meta"]=> bool(true) ["update_post_meta_cache"]=> bool(true) ["nopaging"]=> bool(false) ["comments_per_page"]=> string(2) "50" ["no_found_rows"]=> bool(false) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["term_id"]=> int(23045) } ["tax_query"]=> object(WP_Tax_Query)#36384 (6) { ["queries"]=> array(1) { [0]=> array(5) { ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["terms"]=> array(1) { [0]=> int(23045) } ["field"]=> string(2) "id" ["operator"]=> string(2) "IN" ["include_children"]=> bool(true) } } ["relation"]=> string(3) "AND" ["table_aliases":protected]=> array(1) { [0]=> string(21) "oc_term_relationships" } ["queried_terms"]=> array(1) { ["numbers"]=> array(2) { ["terms"]=> array(1) { [0]=> int(23045) } ["field"]=> string(2) "id" } } ["primary_table"]=> string(8) "oc_posts" ["primary_id_column"]=> string(2) "ID" } ["meta_query"]=> object(WP_Meta_Query)#36385 (9) { ["queries"]=> array(0) { } ["relation"]=> NULL ["meta_table"]=> NULL ["meta_id_column"]=> NULL ["primary_table"]=> NULL ["primary_id_column"]=> NULL ["table_aliases":protected]=> array(0) { } ["clauses":protected]=> array(0) { } ["has_or_relation":protected]=> bool(false) } ["date_query"]=> bool(false) ["queried_object"]=> object(WP_Term)#39677 (11) { ["term_id"]=> int(23045) ["name"]=> string(8) "Nr. 1199" ["slug"]=> string(7) "nr-1199" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(23045) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(30) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" } ["queried_object_id"]=> int(23045) ["request"]=> string(530) "SELECT SQL_CALC_FOUND_ROWS oc_posts.ID FROM oc_posts LEFT JOIN oc_term_relationships ON (oc_posts.ID = oc_term_relationships.object_id) INNER JOIN oc_reorder_post_rel ON oc_posts.ID = oc_reorder_post_rel.post_id and incl = 1 WHERE 1=1 AND ( oc_term_relationships.term_taxonomy_id IN (23045) ) AND oc_posts.post_type = 'article' AND (oc_posts.post_status = 'publish' OR oc_posts.post_status = 'acf-disabled') AND oc_reorder_post_rel.category_id = '23045' GROUP BY oc_posts.ID ORDER BY oc_reorder_post_rel.id ASC LIMIT 0, 50" ["posts"]=> array(30) { [0]=> object(WP_Post)#36380 (24) { ["ID"]=> int(240086) ["post_author"]=> string(3) "676" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-18 16:59:08" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-18 13:59:08" ["post_content"]=> string(6417) "În 2017, atunci cînd Emmanuel Macron a propus pentru prima dată o reflecție privind autonomia strategică a Europei față de NATO și, în special, față de SUA, războiul din Ucraina încă nu începuse. Contextul internațional era marcat de amenințările – pe atunci, doar voalate – ale președintelui Donald Trump cu privire la statele care refuză să-și mărească bugetele de Apărare, așa cum era prevăzut de angajamentele din cadrul NATO. Prin solicitările sale tot mai zgomotoase ca țările europene să își majoreze cheltuielile pînă la pragul de 2% din PIB, sub amenințarea că SUA ar putea să nu intervină în apărarea celor care nu își îndeplinesc obligațiile financiare, Trump a stîrnit valuri de indignare și un sentiment general de insecuritate. Un punct de referință în această dispută a fost Germania, deși lista țărilor cu contribuții deficitare era mai lungă. Conceptul de „autonomie strategică“ a Europei a venit și ca o consecință a constatării că NATO ar fi „în moarte clinică“: singura alternativă era, deci, colaborarea europeană mai strînsă în domeniul apărării și securității.  Discuțiile despre autonomia strategică a Europei s-au adîncit în 2019, în urma Consiliului European pentru Relații Externe (ECFR), unde s-a cerut o „suveranitate strategică“ europeană în ceea ce privește capacitățile militare, precum și o mai mare independență geopolitică a Europei. Retragerea SUA de pe scena mondială sub administrația Trump a dat un impuls suplimentar inițiativei lui Macron.  Contextul avea să se complice și mai mult odată cu invadarea Ucrainei de către Rusia. Iar posibilitatea revenirii lui Trump la putere în SUA adaugă încă un strat de incertitudine cu privire la relațiile cu SUA. Și, deși Europa rămîne unită în fața pericolului rusesc, diferențele în ceea ce privește viziunea asupra autonomiei strategice rămîn evidente, oricît ar încerca președintele Emmanuel Macron ori cancelarul german Olaf Scholz să ne asigure că „nu există  diferențe de opinie“. Situațiunea ar fi aproape veselă dacă nu ne-am afla în plin război.  Iată un prim nivel al acestor neînțelegeri. În urmă cu o lună, Emmanuel Macron a afirmat – aparent, fără vreo consultare prealabilă cu aliații – că n-ar trebui exclusă ideea trimiterii unor trupe terestre pentru a ajuta Ucraina să se apere de invadatorii ruși. Afirmația a stîrnit stupoare și chiar iritare în Europa – în special la Berlin. Apoi, și-a reiterat declarația, susținînd că trupele ar putea fi, „cîndva“, necesare. Polonia e singura țară europeană care a transmis, prin vocea ministrului de Externe, că „nu ar trebui să fie de neconceput“ să trimită soldați în teren. La sfîrșitul săptămînii trecute, după o întîlnire la Berlin menită să niveleze diferențele de opinie, Macron, Scholz și Tusk au convenit, printre altele, să ofere Ucrainei mai multe arme – procurate, cît mai grabnic posibil, de pe piața mondială. Cît despre trupe – aici nu există consens la nivel european. E doar o chestiune de nuanță? Sau e vorba de diviziuni mai profunde?  Într-un interviu acordat cotidianului Le Parisien, Macron a dat asigurări că „aproape că nu există diferențe de opinie“ între Paris și Berlin pe tema sprijinului pentru Ucraina. Macron și Scholz au convenit asupra evaluării „obiectivelor și situației“ – doar formularea a fost diferită, a ținut să explice președintele francez, referindu-se la „cultura strategică“ diferită a celor două țări. „Nu au fost niciodată probleme între cancelar și mine.“ Obiectivele, spune el, ar fi comune. Cultura strategică a Germaniei ar fi caracterizată de mare reținere și prudență, de neamestecul în treburile interne ale altor state și de teamă față de amenințarea nucleară. Franța, în schimb, care dispune de arme nucleare și de o puternică armată profesionistă, ar reprezenta un „model complet diferit“.  Emmanuel Macron are dreptate cînd găsește sursa impasului în culturile de securitate diferite ale celor două țări. Rămîne să mai găsească și o formulă pentru a armoniza aceste culturi diferite la nivel european. Provocările țin în primul rînd de istoria recentă – care ne-a ferit pe noi, europenii, de războaie. Statele occidentale și-au redus, treptat, cheltuielile militare în favoarea investițiilor „civile“: sănătate, educație, servicii sociale consistente, infrastructură, cultură etc. Iar la nivelul Uniunii Europene, preocupările legate de securitate au rămas marginale – în ciuda existenței unui Înalt Reprezentant European pentru Politică Externă și de Securitate. Prea multă pace dăunează în caz că se pune problema războiului... Astăzi, opinia publică europeană e ostilă unor inițiative de reînarmare. Și în multe țări ar fi de neconceput ca liderii politici să vorbească, public, despre posibilitatea de a trimite trupe în afara țării.  Totuși, în condițiile amenințării pe care o reprezintă războiul de la graniță, nu e exclus ca Europa să-și abandoneze, treptat, tabuurile. Germania a făcut-o deja – și încă în mod accelerat. La începutul invaziei, guvernul federal s-a mulțumit să trimită, în chip de sprijin, căști de protecție pentru soldați. Astăzi, Germania e cel mai important aliat al Ucrainei din Uniunea Europeană în ceea ce privește sprijinul militar. Penultimul tabu – legat de trimiterea unor rachete Taurus – va fi, probabil, și acesta abandonat... Și nu e exclus ca Berlinul să-și schimbe, cîndva, și discursul legat de trimiterea de trupe în teren. " ["post_title"]=> string(45) "Europa își abandonează, treptat, tabuurile" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(40) "europa-isi-abandoneaza-treptat-tabuurile" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-18 17:38:51" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-18 14:38:51" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240086" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [1]=> object(WP_Post)#36379 (24) { ["ID"]=> int(239937) ["post_author"]=> string(3) "676" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-11 16:11:32" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-11 13:11:32" ["post_content"]=> string(7084) "Dacă ar putea vota la prezidențialele din Statele Unite, Vladimir Putin l-ar alege pe Donald Trump. Candidatul Republicanilor a spus, în repetate rînduri, că SUA nu au de ce să se implice în război pentru a apăra Ucraina și că nici măcar în cazul unui atac direct asupra vreunui stat membru al Alianței Nord-Atlantice SUA n-ar avea de ce să ajute țările care nu și-au plătit contribuția la bugetul de Apărare. Iar Republicanii au blocat multă vreme în Senat un pachet de ajutor destinat Ucrainei. Așadar, pe Donald „America first“ Trump se bazează Putin la alegerile din noiembrie. Președintele rus e prietenos cu cei care sînt prietenoși cu Rusia sau măcar nu-i sînt dușmănoși. Adică: cu partidele care promovează scepticismul față de UE (susținînd naționalismul sau interese regionale sau orice ar putea slăbi coeziunea politică și economică a blocului european); cu politicienii care cer relaxarea sancțiunilor economice impuse Rusiei; cu cei care promovează o apropiere de Rusia sau care au o poziție conciliantă față de politica de expansiune. În Europa, peisajul acestor partide e într-o continuă dinamică: ele apar și dispar în funcție de prosperitatea unei națiuni, în funcție de oferta politică generală, de vigilența autorităților și-a cetățenilor și, evident, în funcție de disponibilitatea unor surse de finanțare. Ele sînt de găsit în întreg spectrul politic, deși tind să fie mai prezente în extrema dreaptă și extrema stîngă, unde scepticismul față de UE și NATO e mai frecvent. Oricum, cele mai multe sînt ne- sau anti-liberale.  La vară sînt programate alegeri pentru Parlamentul European. Miza pentru Vladimir Putin e mare: Legislativul european are putere de decizie (sau măcar de influență) în ceea ce privește orientarea politică generală, politica externă și de securitate și bugetul Uniunii Europene. Dacă ar putea vota în Germania, Putin ar pune ștampila – cu amîndouă mîinile – pe Alternative für Deutschland, un partid extremist de dreapta care s-a opus constant politicii de ospitalitate față de refugiați, politicilor de solidaritate ale Uniunii Europene, politicilor de mediu și sancțiunilor împotriva Rusiei. Nu e neapărat un partid pro-rus, dar, situat la peste 20%, are o influență importantă asupra opiniei publice germane. Chiar dacă în plan intern e exclus din orice formulă de guvernare, partidul va trimite, în viitorul Legislativ european, un contingent important, care va îngroșa rîndurile aripii eurosceptice de la Bruxelles. AfD a primit, cel puțin o dată, finanțare din partea unor companii rusești. Dar pentru Putin mai există în Germania o alternativă la Alternative: e vorba de partidul post- sau mai degrabă pro-comunist Die Linke. În Franța, reprezentanți ai Adunării Naționale pledează fără menajamente pentru relații mai strînse cu Moscova și pun sub semnul întrebării sancțiunile UE împotriva Rusiei. Nu e de mirare: autoritățile au demonstrat deja că partidul a obținut pe căi oculte finanțări substanțiale din partea unor companii rusești. Și eurodeputații Adunării Naționale vor fi numeroși în noul Parlament European. În Italia, Lega Nord a lui Matteo Salvini, dar și Mișcarea 5 Stelle și-au exprimat dorința unor relații mai strînse cu Moscova. În Grecia, Partidul Comunist (KKE) și Zorii Aurii (interzis însă în urmă cu cîțiva ani) sînt partide eurosceptice și cu oareșce simpatii proruse. În Ungaria, Fidesz, condus de premierul Viktor Orbán, a dus o politică deosebit de prietenoasă față de Rusia. Viktor Orbán a fost mereu ultimul care a acceptat sancțiunile europene împotriva Rusiei. Aici, Vladimir Putin e mulțumit: la putere e deja partidul său preferat. Care partid are șanse mari să cîștige și alegerile europarlamentare din această vară. În imediata vecinătate, Partidul Popular Slovacia Noastră se evidențiază tot prin poziții eurosceptice și NATO-sceptice. Putin are cu cine să voteze și în Slovacia. Și în România Putin ar avea cel puțin două opțiuni: între AUR și SOS nici n-ar ști pe cine să voteze mai abitir.  Din fericire, Putin nu poate vota nicăieri în afara Rusiei. Din nefericire, chiar dacă nu votează, poate influența masiv rezultatul alegerilor: e un actor nevăzut, dar important al alegerilor europarlamentare. În acest peisaj complicat, întrebarea este care e capacitatea reală a lui Vladimir Putin de a influența alegerile din Europa. Și apoi: dacă Europa este pregătită pentru a face față unui război informațional sau hibrid purtat de Rusia. (Rusia a demonstrat deja că e capabilă să poarte un asemenea război.) Progresul tehnologic, posibilitatea de răspîndire a informațiilor false prin rețele sociale și apariția tehnologiei deepfake complică eforturile de combatere a dezinformării. În ultimii ani, conștientizarea riscurilor asociate cu interferențele externe în procesele democratice a crescut semnificativ. Prin modificări legislative, statele europene au reușit să creeze mecanisme de apărare împotriva campaniilor de dezinformare/manipulare pe rețelele sociale. Conținuturile susceptibile pot fi îndepărtate mai rapid, conturile considerate periculoase pot fi blocate etc. Nu e un blindaj perfect, dar măcar e un bun început în ceea ce privește defensiva informațională. Un alt strat de protecție îl reprezintă reglementările mai stricte cu privire la transparența în mediul online și la publicitatea politică/electorală. Directiva privind serviciile media audiovizuale reprezintă un pas important în această direcție, obligînd platformele să ofere informații minimale despre conținutul sponsorizat, în încercarea de a reduce influența actorilor externi. În fine, colaborarea dintre agențiile de intelligence și securitate ale statelor membre evidențiază un efort comun de a identifica și neutraliza campaniile de influență străină. Însă lupta împotriva dezinformării e ceva mai complicată și presupune, dincolo de mecanismele de care dispun statele, și vigilență civică, cetățeni mai atenți la riscurile dezinformării și propagandei și sensibili la vocile populiste, extremiste și anti-europene de pe scena publică. Nu putem spera la o rezolvare miraculoasă a acestei probleme. Educația joacă un rol-cheie în acest efort: pentru a consolida democrațiile europene, avem nevoie de îmbunătățirea literației media și a gîndirii critice. " ["post_title"]=> string(43) "Cu cine ar vota Putin la alegerile europene" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(43) "cu-cine-ar-vota-putin-la-alegerile-europene" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-15 12:02:26" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 09:02:26" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=239937" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [2]=> object(WP_Post)#36378 (24) { ["ID"]=> int(240092) ["post_author"]=> string(4) "5094" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-18 16:56:05" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-18 13:56:05" ["post_content"]=> string(22297) "

Un scandal legat de hărțuirea sexuală a zeci de studente de la Jurnalism a readus în atenție acest fenomen, încă răspîndit în România, inclusiv în instituții de învățămînt. Problema pare însă să preocupe prea puțin societatea românească sau autoritățile care ar trebui să o prevină și să o sancționeze. Psihologii spun că hărțuirea este legată de raporturile de putere dintr-o societate conservatoare, dominată de bărbați. 

  Pe 26 ianuarie, Rise Project publica o investigație amplă legată de hărțuirea sexuală a unor studente de către unul dintre profesorii Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC) din cadrul Universității București, Horea Bădău. Potrivit Rise, Bădău contacta studente în privat, le suna noaptea și le invita în oraș, acasă sau în Vamă.  La doar cîteva zile după apariția articolului, pe 1 februarie, studenții au fost invitați să participe la un un „dialog deschis“, desfășurat la Rectoratul Universității din București (UB), pe tema hărțuirii sexuale în mediul academic. Au fost prezenți profesori de la Jurnalism, angajați ai UB, dar și studenți și absolvenți. Dialogul deschis a început însă printr-un anunț făcut de Bogdan Oprea, director al Departamentului de Jurnalism din cadrul FJSC și purtător de cuvînt al UB: discuțiile cu viitorii jurnaliști aveau să fie „on deep background“: nici unul dintre cei aflați în sală nu avea acceptul de a cita vreun vorbitor sau, măcar, o informație aflată în cursul „dialogului deschis“. Oprea a explicat că s-a luat această decizie de dragul victimelor: nu se înregistrează nimic, pentru ca toată lumea să se simtă confortabil să vorbească. S-au discutat măsuri și demersuri viitoare. S-au dat și informații utile, cum ar fi existența unui birou de incluziune, echitate și egalitate de șanse sau a unui plan de egalitate de gen. Apoi s-a aflat că cineva din sală înregistra. Iar persoana care a trecut peste precizarea de la început a fost avertizată: ori oprește înregistrarea, ori se oprește discuția. Pînă atunci însă, vorbiseră doar angajați ai Universității. Nu luase cuvîntul nimeni din sală, studenți sau victime, care ar fi avut nevoie să se simtă confortabil să vorbească. În cazul ăsta se pune întrebarea: de ce simțeau nevoia tocmai angajații Universității să fie protejați? Și pînă la urmă, în condițiile în care scandalul era deja public, de ce studenților de la jurnalism – care ar trebui ca, în cariera lor, să se zbată pentru a afla și publica informații și să se lupte pentru transparența instituțională – li s-a cerut să nu menționeze nici măcar informațiile care urmau să apară în cursul discuțiilor? Ce spune această secretomanie, exact în locul în care nu ar avea ce să caute, despre modul cum este privită/tratată hărțuirea sexuală în România? Raportul de putere dintre profesori și studenți e mare. Și e și una dintre cauzele principale pentru care studenții nu apelează la cadrele didactice atunci cînd au o problemă. Cu atît mai mult atunci cînd problema studentului e că un alt profesor îl hărțuiește sexual. Nici un cod de etică și deontologie nu poate să stabilească relații de încredere între oameni. După publicarea investigației Rise Project care-l vizează pe profesorul Horea Bădău, reacțiile au venit, în mare parte, în mediul online. Mai multe persoane susțin că „toată lumea știa“ de practicile acestuia. De ani de zile.  Cîțiva profesori de la FJSC au ieșit public cu mesaje pentru studenți. Au povestit cum au auzit de caz, dar nu au avut suficiente informații sau nu au crezut că situația era atît de gravă. Le-au arătat empatie și i-au încurajat să vorbească cu ei pe viitor. „Ce am citit în acel articol a depășit cu mult orice lucru pe care l-am auzit și mi-l reprezentam. Am stat cîteva ore să citesc un articol de 49 de minute. Absolut halucinant“, a scris unul dintre profesori pe Facebook. „[...] Vreau să mă pot concentra pe a face proiecte, pe a organiza picnicuri cu studenți, pe a-i sprijini să plece în mobilități, nu să citesc cu durere articole precum cel de la Rise. Dar, pentru moment, este o realitate and we can do better, cu empatie și încredere că există oameni buni care încearcă să facă cît pot de mult, indiferent dacă cred sau nu în reușita lor, pur și simplu pentru că așa trebuie.“ În acest timp, Asociația Studenților de la Comunicare (ASC) a luat o poziție și a prezentat demersuri pe care le are în plan ca acest tip de comportament să aibă zero toleranță. Mai mult, a cerut Comisiei de Etică să ia măsuri, printr-o sesizare pe care au semnat-o peste 200 de studenți. Tot ASC a deschis un formular pentru reclamații studențești. Au fost depuse zece doar în primele două zile. Pe 29 ianuarie 2024 a venit și Facultatea de Jurnalism cu un „punct de vedere aprobat în consiliu“. În mare, precizează că Universitatea din București are toleranță zero pentru abuzuri, că a fost sesizată Comisia de Etică, dar și că toți membrii UB (de la studenți și profesori pînă la personal administrativ) sînt obligați să respecte niște reguli de conduită. Sînt apoi enumerate cîteva lucruri pe care le face Universitatea ca să asigure un mediu sigur pentru toată lumea. Printre ele se numără și demersuri care, promovate, ar putea fi fundamentale, precum existența unui Birou de Incluziune, Echitate și Egalitate de Șanse, care se ocupă de intervenție și sprijin în cazuri de hărțuire sau abuz, dar și existența unor servicii de consiliere prin Departamentul de Consiliere și Orientare în Carieră. Pe 2 februarie 2024, Horea Bădău a fost suspendat din poziția de membru al Centrului de Acțiune, Resurse, Formare pentru Integritate Academică (CARFIA). Adunarea Generală a CARFIA s-a întrunit după ce jurnalistul Cristian Lupșa, coautor al investigației din Rise Project, a întrebat ce se va întîmpla cu rolul profesorului acolo. Trei săptămîni mai tîrziu, pe 20 februarie, Horea Bădău a fost suspendat și de Université de Lorraine din Franța, o altă instituție la care predă. Decizia a venit după ce investigația Rise a stîrnit îngrijorare printre studenții de acolo. Ei au fost și cei care au trimis un mail conducerii.  Bădău a fost suspendat pînă la 20 mai 2024. Președinta Universității i-a înmînat personal decizia. Aceasta a precizat într-un mail trimis către studenți că nu are încă dovezi că profesorul ar fi profitat de poziția lui de putere și în Franța. Pînă la această oră nu există vreo informație publică cu privire la eventuale concluzii sau recomandări ale Comisiei de Etică a Universității din București. Nici Universitatea din București, nici Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării nu au anunțat vreo măsură cu privire la cadrul universitar, care în prezent se află într-un concediu fără plată. Horia Bădău figurează în continuare ca lector universitar pe pagina de internet a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării.  În primele zile de la publicarea investigației Rise, profesorul Horea Bădău a reacționat și el. S-a folosit de mai multe metode: postări pe grupul de Facebook al Facultății, comentarii și chiar mesaje în privat către mai mulți studenți. „Mi-a fost retras dreptul de a posta în Grupul FJSC. Nu mai am drept să postez nimic în grup, nici postări, nici comentarii“, e ceea ce le-a scris mai multor studenți înainte să-i redirecționeze pe o nouă pagină de Facebook, unde și-a postat punctul de vedere.  „Articolul este o telenovelă începînd de la titlu pînă la sfîrșit, o însăilare de povești, fantasme, fantezii interpretate de cei de la Rise Project într-un stil tendențios și răuvoitor pentru a construi o falsă realitate acuzatoare, cu intenția clară de a-mi face rău“, a scris acesta în postare. Întrebat de mai mulți studenți cum justifică înregistrările audio din investigație, în care i se aude vocea, Bădău a revenit cu o postare. „Cînd am citit articolul, nu am luat nimic în seamă, niște povești, minciuni, cu rea-voință. Apoi am ascultat înregistrările și m-am cutremurat de cît de mult se manipulează“, a scris acesta. A continuat prin a se adresa direct victimelor din articol: „Deci la Andreea nu știi dacă să rîzi sau să plîngi“. În final, a susținut că materialele audio nu ar fi reale: „Se aude clar că, în ciuda eforturilor celor de la Rise de a realiza un montaj compromițător, ceea ce îi ofer [uneia dintre victime – n.r.] este doar prietenia mea și se vede clar că ea a insistat pentru asta“, a spus el despre una dintre înregistrări. Horea Bădău a precizat, pe aceeași pagină de Facebook, că va publica „toate numele și toate dovezile“ pe un site pe care îl construiește: „Și veți afla adevărul. Care apoi va fi pecetluit în instanță“. Recent, a venit cu o explicație care s-a propagat, de-a lungul anilor, în facultate. A susținut că motivul pentru care a fost bănuit că ar hărțui studente ar fi chiar un fost student de-ai lui de la Universitatea Hyperion: Valentin Petcu, un blogger cunoscut și după numele de Zoso. „L-am dat afară de cîteva ori de la seminare pentru că făcea mereu scandal și își deranja colegii. Apoi, a venit să-l angajez la apropo.ro și am refuzat. De atunci a început să mă atace, a scris pe blogul lui inclusiv că am omorît în bătaie cu picioarele un copil în burta unei studente. De pe blogul lui au pornit toate zvonurile.“ Veridica l-a contactat pe Horea Bădău cu trei întrebări în care i s-a cerut un punct de vedere privind înregistrările audio din anchetă, o elaborare despre dovezile pe care susține că le are în favoarea sa și modalități prin care ar fi văzut soluționarea acestei probleme de către UB, în cazul în care nu ar fi fost el implicat și acuzat. După ce, inițial, a spus că presa nu-i dă punctul de vedere integral sau i-l distorsionează, Bădău a trimis un mesaj lung, de nouă pagini, în care a reluat acuzațiile făcute anterior, că ar fi victima unei înscenări în spatele căreia s-ar afla bloggerul Zoso. Bloggerul ar fi fost cel care a lansat primele zvonuri, în 2008, pe vremea cînd Bădău era asistent universitar. Profesorul susține că s-a întîmplat în urma unei campanii lansate de el pe tema banilor cîștigați de bloggeri din „conținut furat din ziare online“. În documentul de nouă pagini elabora, cu print screen-uri și link-uri, motivele pentru care acuzațiile ar fi false. Susține că ancheta Rise a apărut ca să-i fie compromisă imaginea: „Eu sînt nevinovat“, a încheiat acesta textul trimis la Veridica. Între timp, Scena 9 a publicat o nouă serie de mărturii ale unor studente care susțin că ar fi fost hărțuite de Horea Bădău. 12 studente, care li se adaugă celor 14 care au vorbit pentru Rise

Hărțuirea sexuală e recurentă în instituțiile de învățămînt

Cazul de la Jurnalism nu reprezintă o excepție. Învățămîntul românesc a mai fost marcat de scandaluri de hărțuire sexuală. Multe au început să iasă la iveală în spațiul public și în presă după 2017, cînd mișcarea #MeToo a început să prindă avînt în afara României. Știrile venite de acolo le-au făcut și pe unele românce să prindă curaj.   „Cînd ajungeam la el acasă, domnul profesor ne îmbrățișa foarte strîns pe toate, lipindu-se de noi. Cît durau meditațiile, își freca piciorul de picioarele mele, pînă la coapse, îmi masa umerii mie și colegelor mele. Cînd greșeam, îi spunea băiatului din grupă că are voie să ne dea sutienul jos și, dacă mai greșim o dată, va avea voie să ne pună mîna pe sîni“, e ceea ce a povestit, în 2017, o fostă elevă a Colegiului „Mihai Viteazul“ din București despre un profesor. I s-au alăturat și alte femei care l-au avut la clasă sau la meditații. Adevărul a încercat atunci, fără succes, să obțină o reacție de la bărbat și de la instituție. ONG-ul Girl Up Romania a organizat în 2022 un protest cu sloganul „Împreună înlăturăm abuzul din școli“, după ce a primit mai multe povești de la eleve și studente despre cazuri de abuz sexual. Unele dintre ele veneau de la fete care urmau licee sau facultăți vocaționale. „Un profesor de la UNARTE a venit în spatele meu, s-a lipit de mine, și-a ridicat mîinile pe lîngă mine atingîndu-mă pe umeri, timp în care avea o erecție și se freca de mine“, e una dintre mărturii. În 2022, Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografie (UNATC) din București se afla în mijlocul aceleiași situații, cînd abuzurile profesorilor Șerban Puiu și Felix Alexa au început să iasă în spațiul public. UNATC a procedat în aceeași notă ca UB: discuții, promisiuni și demersuri lipsite de substanță.  Cei doi sînt încă la catedră. Mai mult, montează în continuare în teatrele din București. Teatrul Odeon a anunțat în ianuarie 2024 premiera unei piese regizate de Felix Alexa.

Agenda conservatoare pare să fie cap de listă în prioritățile României

În timp ce hărțuirea sexuală e o prezență recurentă în sistemul de învățămînt, școlile țin cu dinții de orele de religie, dar refuză cu vehemență educația sexuală. În același timp, sistemul de justiție românesc învinuiește copile de 11 ani că au fost violate pentru că purtau fuste prea scurte.  La începutul lui 2020, a ieșit în presă cazul unei fetițe care a fost violată de un bărbat de 52 de ani pe cînd aceasta era în clasa a patra. Bărbatul a susținut că a fost vina copilei, că l-a provocat pentru că era mereu „îmbrăcată sumar“. Alți cinci adolescenți au agresat-o sexual apoi, la insistențele bărbatului.  Procurorii și judecătorii au decis atunci că fata de 11 ani și-a dat consimțămîntul să întrețină relații sexuale cu un bărbat de 52 de ani. Cazul a fost documentat de Libertatea și arată cum, după mai bine de zece ani, doar trei din șapte judecători i-au dat dreptate victimei. Și nu e un caz singular. În 2019, dela0 scria despre cum instanțele românești încadrează trei din patru cazuri de acte sexuale cu minori ca fapte consimțite și nu ca viol. Abia în 2023 a fost promulgată o lege prin care orice act sexual cu un minor care nu a împlinit 16 ani e considerat viol și se pedepsește cu închisoare de la 7 la 12 ani. Între timp, în România a început să se vorbească din nou despre organizarea unui referendum pro-familie, iar de data aceasta printre inițiatori se numără AUR, partid cotat cu a treia șansă în ciclul de alegeri care vor avea loc anul acesta. Ca și la precedentul referendum, ținta o reprezintă comunitatea LGBTQ+, care, în ochii inițiatorilor, nu trebuie să aibă dreptul la căsătorie (nu îl are nici acum, dar cum momentan nu apare vreo interdicție în acest sens în Constituție, poate spera că, într-o bună zi, căsătoriile între persoane de același sex se vor legaliza). Ceea ce evită să spună AUR sau cei care s-au mobilizat în cadrul Coaliției pentru Familie e că România nu are cele mai multe mame minore din UE din cauza comunității LGBTQ+, ci din cauza lipsei de educație sexuală și de acces la contracepție, dar și din cauza conservatorismului prin care sînt tratate subiectele importante. Lucrurile care s-ar putea face sînt multe, dar ajung să fie tărăgănate pînă se uită de ele.

Experți: hărțuirea sexuală, legată de conservatorismul societății românești

Psihologul Aurora Liiceanu spune că hărțuirea sexuală este în mod clar legată de poziția de putere pe care o au bărbații în diferite circumstanțe. Dar și de trecut: „Tradiția relațiilor de putere între femei și bărbați arată clar că bărbații au exploatat și profitat de dominația lor“, explică specialista. „Ei au inițiat și reglat, inclusiv legislativ, relațiile. Femeile, în general, s-au supus, această atitudine fiind considerată normală.“ Doar că lucrurile astea s-au schimbat semnificativ în ultimul secol. Femeile nu mai sînt private de educație. Nu mai sînt casnice și nu mai depind financiar de bărbați. Nu mai sînt reduse la rangul de breloc al masculinității. Au luptat (și luptă în continuare) pentru independență și drepturi. Iar egalitatea de gen se consolidează tot mai mult în diferite domenii. Unele lucruri se schimbă însă mai greu decît altele. Sociologul Barbu Mateescu spune că în România există discrepanțe mari între segmentele sociale. Într-un loc, oamenii și-au racordat complet principiile la cele occidentale. „La 20 de minute sau 200 de kilometri distanță, normele sînt aceleași ca acum 200 de ani și se schimbă lent“, subliniază acesta. „Din acest punct de vedere, nu sîntem o țară, cît o societate cu viteze diferite.“ Tot el spune că hărțuirea implică și o componentă psihologică, iar abuzurile de acest tip nu sînt neapărat cauzate doar de tendința spre conservatorism. Un bărbat poate fi progresist și abuziv la fel cum poate fi conservator și să aibă un comportament adecvat. E mai degrabă vorba de un spectru mai larg, care include mediul în care a crescut un bărbat, modul în care își procesează eșecurile și traumele, defectele și complexele de inferioritate ale acestuia. Lucrurile nu se pot schimba însă peste noapte. E nevoie de o muncă comună de conștientizare și combatere ca să se schimbe ceva. „Hărțuirea este o mare umbrelă, cu multe versiuni care nu sînt decît felii ale unui mare tort“, explică psihologul Aurora Liiceanu. „Conștientizarea hărțuirii, indiferent de felul ei, va schimba relațiile interpersonale.“  

Articol preluat de la Veridica.ro

 

Ariana Coman este studentă la Jurnalism. A lucrat la Vice.


Veridica este o publicație specializată în monitorizarea, analiza și demontarea campaniilor de fake news, dezinformare și manipulare din Europa Centrală și de Est. Obiectivele acestei publicații sînt creşterea gradului de conștientizare și înțelegere a fenomenului, a rezilienței societății, precum și promovarea valorilor democratice." ["post_title"]=> string(66) "Hărțuirea sexuală și conservatorismul societății românești" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(58) "hartuirea-sexuala-si-conservatorismul-societatii-romanesti" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-18 16:56:05" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-18 13:56:05" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240092" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [3]=> object(WP_Post)#36377 (24) { ["ID"]=> int(240091) ["post_author"]=> string(2) "13" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-18 16:49:56" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-18 13:49:56" ["post_content"]=> string(5717) "O mișcare surprinzătoare – cumva așteptată, dar venită mai altfel – pe scena politică internațională! Înfierbîntată și așa peste poate nu doar pe fondul celor două mari conflicte – Ucraina și Gaza –, ci și din cauza provocărilor pe care mai-marii lumii sînt obligați să le gestioneze. Autopropunerea actualului președinte al României, Klaus Iohannis, pentru postul de secretar general NATO stîrnește discuții și interogații nu doar în spațiul nostru politic. E o mișcare abilă a diplomației românești. Sau încă o neînțelegere de fond a mecanismelor politico-diplomatice – cu toate sforăriile inerente y compris – internaționale. NATO este o alianță militară alcătuită de democrațiile occidentale cu scopul de a contracara agresivitatea blocului sovietic în timpul Războiul Rece postbelic. Care nu a lipsit să devină cald în mai multe situații, cînd – de ce nu?! –, existența acestei alianțe militare și a trupelor americane din Europa au descurajat intențiile belicoase ale generalilor sovietici cu piepturile lor pline de decorații. Timpurile s-au schimbat. După căderea Zidului Berlinului și dezagregarea URSS, NATO s-a extins spre Est. Noi țări au aderat la Alianță – inclusiv România –, ultimele membre admise fiind Finlanda și Suedia, țări tradițional neutre, care au vrut să adere știind bine ce-i poate trece prin cap „Ursului“ vecin, după destrămarea URSS, care numai bastion al păcii nu a fost, ci, dimpotrivă, un vajnic exportator de conflicte. De la numeroasele schimburi de bezele între liderii politici NATO și mandarinii de la Kremlin în materie de „coexistență pașnică“ și „limitarea armamentului nuclear“ s-a ajuns, acum,  la amenințări directe cu utilizarea armamentului nuclear aflat în dotare. Putin șantajează omenirea. Amenință fără să clipească. Profitînd de discordiile dintre liderii occidentali și de numeroasele scrutinuri de anul acesta. În acest context, ocuparea postului de Secretar General al NATO, ce va deveni vacant în octombrie prin expirarea mandatului – și așa prelungit – al norvegianului Jens Stoltenberg, devine o miză mare. E un post politic și nu militar, însă de mare vizibilitate și răspundere. Klaus Iohannis are mare parte din atuurile necesare să ocupe această funcție. Care, sigur, ca buni români, ne-ar onora. S-ar vorbi despre România în alți termeni decît cei legați de scandaluri precum afacerea păguboasă de la Roșia Montană ori cea cu Pfizer. Dar are președintele României suficientă trecere pe scena internațională? Va găsi suficient sprijin prin diverse centre politice de putere pentru a fi numit – prin consens, așa funcționează NATO! – liderul de jure al celei mai puternice organizații militare din toate timpurile? Cîteva țări vestice – SUA, Regatul Unit, Germania, Canada, Franța – și-au exprimat deja, într-o formă sau alta, susținerea pentru premierul (demisionar) olandez Mark Rutte. Care, personal, mi-a devenit simpatic pentru că merge la serviciu cu bicicleta. (Dacă va fi ales în fruntea NATO, va trebui să-și schimbe tabieturile.) Locuiește în aceeași locuință modestă de decenii, nu are avere și posedă un automobil SAAB achiziționat la mîna a doua. Predă la un liceu, unde ar vrea să aibă normă întreagă dacă se va retrage din politică. Una peste alta, duce o existență normală, fără să facă mare caz de funcțiile sale politice – o modestie care nu are cum să nu aibă cîrlig printre semenii săi. Este o lecție a nordicilor din care am putea și noi să ne însușim cîteva bune obiceiuri. Lipsa lui de ostentație contrastează cu apetența noastră de a ne afișa puterea și bogăția.  Sigur că flancul estic și chestiunea Mării Negre – tot ce avansa istoricul Gh. Brătianu rămîne valabil cu asupra de măsură și azi – sînt de mare actualitate. Sigur că statele din imediata vecinătate a agresivului colos numit Rusia sînt pățite (de la Finlanda, Țările Baltice, Ucraina pînă la România și Georgia). Sigur că securitatea Rusiei – despre care Putin tot repetă că ar fi amenințată de te miri ce naziști și fasciști – nu poate fi garantată decît prin acorduri de bună vecinătate, și nu prin spații-tampon ori cordoane de securitate, cum preconizează strategiile militare ale absolvenților Academiei Militare. Dacă pace și încredere nu sînt, nimic nu e! Este cu totul regretabil că deceniile în care s-a încercat o mediere diplomatică a unei lumi bipolare au intrat într-un impas sever. Nu știm dacă acea mult clamată multipolaritate ar putea fi o soluție. Vom vedea dacă – în primul rînd – americanii vor marșa și vor accepta candidatura intempestivă a lui Klaus Iohannis. Sau dacă va avea cîștig de cauză Mark Rutte, lider al Popularilor olandezi, considerat pe alocuri prea agresiv pentru acest post de subtilă diplomație. Sau – de ce nu?! –, dacă va apărea un alt candidat ori candidată, precum actuala prim-ministră estoniană, Kaja Kallas, sau prim-ministra daneză, Mette Frederiksen. Consensul, obligatoriu la NATO în acest caz, va micșora marja de manevră a lui Klaus Iohannis, aflat acum în cel mai important moment al unei cariere politice ițite din tihna unei vieți de provincie. Altfel, casele închiriate la Sibiu produc venituri, iar viața în orașele din miezul Transilvaniei, să recunoaștem, este mai liniștită decît la Amsterdam sau Bruxelles. " ["post_title"]=> string(23) "NATO și Klaus Iohannis" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(22) "nato-si-klaus-iohannis" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-18 16:49:56" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-18 13:49:56" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240091" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [4]=> object(WP_Post)#36376 (24) { ["ID"]=> int(240088) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-18 16:31:08" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-18 13:31:08" ["post_content"]=> string(11235) "

Premiile Cărturino și-au desemnat cîștigătorii la prima ediție 

Duminică, 10 martie, de la ora 10.00, s-a desfășurat la Cărturești Carusel prima ediție a Galei Premiilor Cărturino, dedicate scriitorilor și ilustratorilor români de cărți pentru copii. În cadrul galei s-au acordat patru premii: două premii la secțiunile principale, Cartea de literatură pentru copii a anului și Cartea ilustrată pentru copii a anului, și două premii speciale: Premiul copiilor și Premiul librarilor.  Dorina Chiriac a fost gazda întîlnirii de la Cărturești Carusel, Dana Rogoz, ambasadoare a Premiilor Cărturino, a vorbit despre experiența de a construi obiceiuri de lectură pentru copiii săi și despre importanța de a citi împreună cu ei, iar Alex Ștefănescu a fost responsabil cu înviorarea de dimineață cu un moment muzical.  Cîștigătorii Premiilor Cărturino sînt:  Cartea ilustrată pentru copii a anului:  Anunțuri hazlii pentru adulți și copii, Ionela Hadîrcă, ilustratoare Irina Dobrescu, Editura Cartier Cartea de literatură pentru copii a anului:  Miraculoasa viaţă uitată a lui Iris Cartier, Flavius Ardelean-Bachmann, ilustrator Radu Răileanu, Editura Polirom Premiul copiilor:  Cornute cosmonaute și alte 116 nonsensuri, Carmen Tiderle, ilustrator Vali Petridean, Editura Arthur Premiul librarilor:  Apă, praf și soare, Adriana C. Grigore, Editura Arthur   Toate cele 20 de cărți nominalizate și cîștigătoare au un raft doar al lor în librării și pe carturesti.ro, unde își așteaptă cititorii.  Din juriul care a ales cîștigătorii la secțiunile principale au făcut parte Iulia Iordan (scriitoare), Maria Surducan (ilustratoare), Carla Duschka (grafician), Oana Purice (agent literar) și Mădălina Oprescu (membru în echipa de organizare Cărturești).  Juriul librarilor a fost alcătuit din Valentina Bacu (Seneca Anticafe), Ioana Zenaida Rotaru (Libris – Șt.O. Iosif), Ala Neamțu (Librăria din cartier, Chișinău), Mariana Victoria Cojocaru (Cărturești), Cătălina Roșu (Humanitas). Din juriul copiilor au făcut parte Matei Petrescu, Vera și Ilinca Gamarț, Amilin Mitu, Tudor Postolache, Ilinca Nicuță de la Incubatorul de lectură, coordonați de Svetlana Cârstean. 

*

Premiile Cărturino sînt primele premii din România dedicate cărților pentru copii scrise și ilustrate de români. Misiunea lor este de a susține și propulsa piața de carte pentru copii, de a crea noi oportunități de promovare pentru scriitorii și ilustratorii români și de a forma repere care să îndrume cititorii spre cărțile valoroase.  Premiile Cărturino continuă, de asemenea, misiunea Cărturești de a sprijini scriitorii și ilustratorii români contemporani, reflectată de-a lungul timpului în numeroase proiecte, dintre care cele mai recente sînt Bursele și rezidențele de creație literară Cărturești, aflate la a IV-a ediție, dar și Rezidențele de creație vizuală de la Viscri, inițiate în 2023; 1Short. Festivalul de proză scurtă”, desfășurat în luna decembrie în fiecare an, „Carte și miere”, un podcast dedicat autorilor contemporani și numeroase proiecte și colaborări cu ilustratori și artiști vizuali din România. Cărturino, numele sub care au ieșit în lume premiile, s-a născut din imaginația lui Carmen Tiderle și a prins contur în ilustrația lui Ștefan Georgescu.

*

Cărturești este prima librărie-concept din România, deschisă la finalul lui 2000 și dedicată unei noi experienţe de cumpărare și promovare a cărţii şi a produselor culturale. Devenit cel mai important lanț de librării de pe piața din România, Cărturești are în prezent 50 de spații care redefinesc ideea de librărie. Printre librăriile flagship ale brandului se numără Cărturești Carusel, inclusă în topul The Telegraph al celor mai frumoase librării din lume, Cărturești Verona, cel mai mare spațiu dedicat lecturii și ofertei de carte din București, sau Cărturești Modul, o librărie de cultură vizuală care aduce în plus o grădină interioară și un spațiu care găzduiește săptămînal evenimente culturale.  

Expoziție de fotografie MARELE DRUM INCAȘ. Peru: integrare și diversitate

Ambasada Republicii Peru în România, în colaborare cu Institutul Cervantes din București, organizează, în perioada 20 martie-17 aprilie 2024, o nouă expoziție de fotografie despre Qhapaq Ñan – Marele drum incaș. Găzduită în Sala de expoziții a Institutului Cervantes (Bulevardul Regina Elisabeta 38). MARELE DRUM INCAȘ. Peru: integrare și diversitate reunește mai mult de 30 de fotografii de înaltă rezoluție privind acest important sistem de drumuri andin.  Vernisajul expoziției va avea loc miercuri, 20 martie, începînd cu ora 18.30, în prezența E.S. dl. Félix Denegri Boza, ambasadorul Republicii Peru în România, și a lui Marius Chivu, scriitor si autorul a trei jurnale de călătorie: în Himalaya, Anzi și Atlas. Amfitrion: Jorge Jiménez-Zumalacárregui, directorul Institutului Cervantes din București. Expoziția este organizată în anul în care se împlinesc 10 ani de la înscrierea Qhapaq Ñan pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, dar și în anul în care România și Republica Peru serbează 85 de ani de relații diplomatice bilaterale. În plus, în anul 2024 se sărbătorește și Bicentenarul de la bătăliile de la Junín și Ayacucho, fapte care au consolidat independența națiunilor din America de Sud.  Proiectul expozițional MARELE DRUM INCAȘ. Peru: integrare și diversitate reprezintă o inițiativă comună a Ministerului Afacerilor Externe și a Ministerului Culturii din Peru și are ca obiectiv promovarea acestui complex de drumuri reprezentativ înscris pe lista Patrimoniului Mondial al Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) în anul 2014.  Qhapaq Ñan este una dintre creațiile umane cele mai importante din lumea andină. Crearea acestui sistem complex de drumuri menit să valorifice peisajul andin și resursele sale a permis nu doar conectarea populațiilor din diferite regiuni, ci a generat și o dinamică interactivă a valorilor sociale, economice, culturale, tehnologice și ideologice. Încă de la realizarea sa, acesta a funcționat ca o coloană vertebrală care conecta popoarele din Tawantinsuyu, resursele din diverse regiuni și consiliile administrative provinciale care erau monitorizate din Cusco. Cinci secole mai tîrziu, Qhapaq Ñan continuă să fie actual pentru multe populații care încă îl utilizează pentru a comunica între ele și pentru a proteja cunoștințele ancestrale prin transmiterea lor din generație în generație. La mai bine de 500 de ani de la construirea sa, unele porțiuni ale drumului continuă să fie străbătute de locuitori ai orașelor învecinate pentru a se deplasa dintr-un loc în altul și a putea realiza astfel activități asociate producerii de resurse și vînzării acestora, pentru a ajunge la locul de studiu și de muncă, precum și pentru a participa la activități și festivități patronale, păstrînd astfel vie tradiția drumului.  Complementar tematicii expoziției, pe durata acesteia, Ambasada Peru organizează, de asemenea, o serie de proiecții de film, după următorul program:  27 martie, ora 19.00 – Hatun Phaqcha: Tierra sana (Peru, 2021, regia Delia Ackerman, lungmetraj documentar, 91 minute, v.o. spaniolă, subtitrare în limba engleză) 3 aprilie, ora 19.00 – Wiñaypacha (Peru, 2017, regia Oscar Catacora și Tito Catacora, lungmetraj, dramă, 86 minute, v.o. aymara, subtitrare în limba engleză) 10 aprilie, ora 19.00 – Yakuqñan. Caminos del Agua (Peru, 2022, regia Juan Duran Agurto, 82 minute, lungmetraj documentar, v.o. spaniolă, subtitrare în limba engleză) 17 aprilie, ora 19.00 – Manco Cápac (Peru, 2021, regia Henry Vallejo, 92 minute, lungmetraj, dramă, v.o. spaniolă, subtitrare în limba engleză) Accesul la vernisaj și la proiecțiile de filme este gratuit, în limita locurilor disponibile, pe bază de rezervare la adresa [email protected] (rezervarea devine valabilă după primirea confirmării în scris)." ["post_title"]=> string(5) "LA ZI" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(8) "la-zi-91" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-18 17:42:23" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-18 14:42:23" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240088" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [5]=> object(WP_Post)#36375 (24) { ["ID"]=> int(239939) ["post_author"]=> string(4) "1521" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-12 12:27:38" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-12 09:27:38" ["post_content"]=> string(17076) "În acest an plurielectoral din România, tehnica mediocrității politice prezentate drept linie de mijloc electorală se bazează pe efectul de șoc al extremiștilor, care redefinește lax centrul și îl propune drept soluție în sine. Contestarea virulentă a clasei politice mainstream de către extremiști are ca rezultat legitimarea politică prin contrast electoral, normalizează mediocritatea, banalizează agresivitatea, relativizează meritul și mută prestigitatoriu atenția spre spectaculos, spre teme false de campanie electorală și spre o politică a confruntării convenabilă celor care nu au de propus politici publice și programe guvernamentale. Testul maturității electoratului este de a nu accepta pseudologica politică a unei artificial și oximoronic create „mediocrității meritorii”, de a răsturna propunerea și de a-i cere politicului să evolueze.   Pare a priori logic în plan etimologic: mediocrul este cel care se află undeva la mijloc, între cei foarte slabi și cei foarte buni. Cum faci însă ca mediocrii să apară drept opțiunea politică cea mai bună? Rețeta pare și ea simplă: o întreagă tehnică electorală cu vectori virulenți și zgomotoși care deturnează atenția spre extreme și justifică un fals centru drept refugiul unic și salutar. Un fel de magie politică sau prestidigitație electorală: unele lucruri dispar, altele apar cît timp atenția ne este îndreptată spre neesențial. România nu a avut, timp de aproape 15 ani, partide extremiste în Parlament. Era un atu chiar dacă bazinul lor electoral probabil subzista în străfundurile politicii noastre. Apariția vertigioasă, de fapt, reapariția, în urmă cu doar cîțiva ani, pe scena politică din România, a unor extemiști combativi, agresivi și omniprezenți mediatic pare că a fost menită să pregătească anul plurielectoral 2024.  Este vorba despre cel de-al zecelea ciclu electoral din România postcomunistă, după o istorie marcată de șase alternanțe la guvernare. Va fi cel de-al cincilea ciclu de alegeri legislative de cînd România a intrat în Uniunea Europeană. Cele patru seturi de alegeri din acest an reprezintă o miză uriașă pentru clasa politică și – ar trebui – și pentru cetățeni. Mai mult de jumătate din cei cu drept de vot sînt încă indeciși. Semn că pot fi captați de partide cu mesaj antisistem sau de catch-all parties ori de partide omnibus, care și-ar putea spori bazinul electoral prin apel, de pildă, la frici ancestrale.  Ajunși în acest punct, deja nu ne mai aflăm pe teritoriul constructiv al alegerilor între oferte politice concurente, ci în cel al accentului pus pe disimularea clivajelor electorale reale și înlocuirea lor convenabilă cu teme de campanie electorală favorabile.

Legitimizarea mediocrității prin deplasarea atenției spre neesențial

Apariția unor extreme politice (întrupate de doamna Șoșoacă, domnul Simion etc.) are cel puțin șase efecte interconectate în spațiul public românesc: 1) Banalizarea ignoranței – devine un fapt comun, cvasiacceptat. Coborîrea standardelor politice spre un abis care face uitate competența, decența, profesionalismul, moralitatea. 2) Legitimizarea agresivității – cu rol de a canaliza electoral expresia fricii și a repulsiei față de extreme prin optarea pentru un mijloc politic fals, prezentat drept garanție a echilibrului. 3) Normalizarea mediocrității – mediocrul este legitimizat politic prin contrast, chiar prezentat drept o lumină, prin comparație.  4) Generalizarea confuziei prin relativizarea valorilor – în paralel cu răsturnarea referențialului, se și discreditează elita. Confuzia este arma propagandei. 5) Justificarea către sine a alegerii celui mai mic rău electoral, care rămîne totuși rău, dar devine acceptabil. Aspirațiile de reprezentare politică sînt recalibrate prin coborîrea așteptărilor. 6) Mutarea centrului de gravitate de la substanță spre forme și retorică – alegerile nu sînt despre politici publice, ci despre o politică a confruntării, o politică înțeleasă doar ca un turnir în platoșe verbale cu atac la persoane, nu axate pe idei și înfăptuirea lor practică prin programe și proiecte.  Nu ar fi rațional dezirabil ca principalele teme de campanie să fie sporirea PIB-ului, accesarea mai bună a fondurilor europene, inversarea tendinței de migrare a tinerilor peste hotare, atragerea de capital uman pentru mediul de afaceri, asigurarea securității (cît timp avem, la graniță, un război intens cu un scenariu deschis de end game și fragilitățile conflictului mocnit din Transnistria) etc.? Cîte partide și cîți candidați sînt pregătiți să aibă aceste discuții serioase în 2024? Și cîți preferă să mute atenția spre alte subiecte, mai frivole? Nu este mai comod pentru cei nepregătiți să evite subiectele reale și să mute centrul atenției dinspre politici publice spre politică, înțeleasă drept confruntare? Majoritatea oamenilor politici se simt mai confortabil nu din postura de făuritori de politici publice (de pildă, modernizarea actului medical și a sistemului de educație), ci din cea de combatanți fardați pe meterezele disputelor sterile televizate.  Nimeni nu mai este atent la idei. Cu atît mai puțin la aplicarea lor în folosul comunității. Se pierde astfel din vedere rostul politicii, respectiv acela de definire, articulare și implementare (prin administrația publică) de politici publice din programul de guvernare, menite să răspundă nevoilor și aspirațiilor societății și ale celor ce sînt guvernați.

Fragilizarea regimului politic, modele alternative și criza de reprezentare

Prin extreme exhibiționiste virulente, este reconfirmată o clasă politică care, altminteri, ar fi probabil în criză de legitimitate. Coborînd spre valori negative tot mai adînc în subteranele politicii românești, chiar și ceea ce e mediocru ne poate apărea drept meritoriu.  Cu cît radicalismul este mai deșănțat, cu cît contrastul este mai izbitor, cu atît nivelul de acceptare e mai ridicat și orizontul de așteptare mai coborît. Iar ceea ce ar putea fi dezirabil – să spunem, un candidat educat, cu viziune politică, experiență managerială sau instituțională – pare deja prea îndepărtat de acest pretins centru: devine, în noua ecuație politică, o expresie a unei alte extreme. Competența, meritul sînt împinse și ele, paradoxal, spre celălalt capăt al spectrului politic, devenind „extremă”. În 2024, prin coborîrea așteptărilor de la clasa politică, ni se propune fie să fim indiferenți la ceea ce poate fi perceput drept un spectacol politic lamentabil (neprezentarea la urne), fie să adoptăm un calcul politic aparent pragmatic, al răului cel mai mic (votul util).  Mediocritatea ne este astfel prezentată drept „mijloc”, în sens de echilibru între extrema virulentă și competența tăcută. Desigur, nu acesta este mijlocul care indică moderația și echilibrul vechilor greci. Relativizarea valorii este însoțită de inferioritatea ridicată la rang de competență, prin contrast. Acesta pare să fie rolul unei Șoșoacă și a unui Simion: de descurajare și nivelare în jos. Șocul extremelor face posibilă exaltarea mediocrității prin reducerea așteptărilor.  Tot așa cum, acum aproape două decenii, Vadim Tudor sau Funar, precum dulăii care strunesc turma de la margini, speria electoratul și îl împingea spre un mijloc amăgitor.  Pe termen lung, radicalii nu fac decît să adîncească criza de reprezentare politică. Talibanii politici nu pot propune soluții, ci doar conflict, retorică și dogmatism. Mediocrii care profită se pot prezenta drept alternative de preferat, dar nu au nici putința, nici voința de a găsi răspunsuri. Pot doar amîna prin scamatorii electorale un deznodămînt care, cînd va veni, nu îi va găsi prin preajmă.  În majoritatea democrațiilor, scăderea calității oamenilor politici e îngrijorătoare pentru perspectiva de care se temeau atît vechii greci, cît și părinții fondatori americani: că democrațiile pot sfîrși prin a se perverti în regimuri conduse de populiști mediocri sau radicalizați, iar tiraniile și oligarhiile, la rîndul lor, ca forme de guvernare pervertite ale regimurilor monarhice și aristocratice, pot părea, prin contrast, atractive.  Aceasta e cu atît mai grav cu cît regimuri rivale democrației propun insistent opțiuni care așază raportul dintre libertate și ordine în termeni de necesară sacrificare a drepturilor individuale pe altarul ordinii colective – ceea ce, chipurile, ar aduce prosperitate, fără prea multă libertate. Alternativele non-democratice pot părea tentante: generează o oarecare creștere economică și asigură stabilitate și ordine.  Aceste alternative contemporane la guvernarea democratică (mai puțin ideologice și mai versatile, pragmatice) pot fi și mai atrăgătoare în democrații restaurate încă fragile, unde populația poate sfîrși prin a asocia democrația cu irosirea de energii, în confruntări de opinii, și unde publicul poate vedea ineficiența guvernării drept efect al libertății prost înțelese. Am văzut această erodare democratică rapidă în Libia post-Gaddafi, unde mirajul unui lider puternic a revenit rapid, după căderea despotului, pe fondul denigrării libertății, pe motiv că democrația ar fi sinonimă cu anomia, cu instabilitatea endemică și ineficiența cronică. La fel s-a întîmplat și în Irakul post-Saddam.  Această percepție este ajutată și de campaniile de dezinformare susținute de regimurile autoritare care profită de libertățile democratice pentru a le discredita. Prin frățietatea lor dizolvantă, mediocrii ezitanți și radicalii gălăgioși nu fac decît să ajute din interior imaginea proiectată din exterior asupra democrațiilor.

Acceptare sau maturitate politică

Au cîștigat românii suficientă experiență democratică și maturitate politică, după aproape 35 de ani de postcomunism, pentru a nu se lăsa deturnați de la aspirațiile firești spre prosperitate, stabilitate și libertate? Sînt intelectualii români lideri respectați ai comunității, care spun răspicat adevărul și încurajează votul rațional? Există politicieni care nu vor scurtături, ci binele comun?  În jurul anului 2029, vom atinge punctul în care epoca comunistă și cea de construcție democratică post-1989 vor avea aceeași vîrstă. Concluzia nu ar trebui să fie aceeași. Comunismul era încă un deziderat în 1989, un obiectiv încă de atins după 40 de ani. Și așa a rămas: o himeră. Democrația încă se construiește precum un șantier politic deschis.  Maturitatea politică a românilor din deceniile postcomuniste s-a manifestat mai ales prin alternanța la guvernare. Adesea, prin vot de protest sau vot util. Acesta poate fi pus pe seama unei dezamăgiri constante față de actul de guvernare, dar și a înțelegerii mecanismelor democratice și, în fond, pe seama încrederii și dorinței de mai bine. Cea mai mare amenințare pentru democrație ar fi ca electorul să coboare în tenebrele ultimelor borgii dantești ale infernului nostru politic, îmbibat de opiumul indiferenței. Căci indiferența este răul poate cel mai insidios și mai primejdios: cu această atitudine poate avea cîștig de cauză extremismul politic (care, din instrument, devine agent): așa s-a întîmplat cu fascismul, nazismul și comunismul sau cu episoadele dezonorante de fanatism religios din istoria umanității.  Totuși, o tehnică electorală care împinge extremele către azimuturile lor politice (în acest caz, a unui pretins naționalism, altoit pe elemente de propagandă și disimulare de sorginte potemkinistă) face mai digerabile opțiunile politice care nu sînt atît de stridente, conferind permisivitate mediocrității, acceptate astfel în rol de conducere, sub spectrul ,,răului celui mai mic”.  Disonanțele asigură triumful mediocrității care cosmetizată, ne apare, prin silogism oximoronic, drept o specie politică bizară, chiar și în plină epocă a hibridizării. Ar fi vorba despre rasa politică a „mediocrității meritorii”, care forțează, în plină lumină, limitele logicii pe tărîmul atît de versatil și tolerant al politicii noastre. De ce ar trebui să credem, însă, o astfel de absurditate iluzorie? Structura de rezistență a statului și garanția continuitățiilor în serviciul comunității ar trebui să o reprezinte o administrație publică competentă și instituții solide, înrădăcinate în proceduri și cutume funcționale. În democrații neconsolidate, cum încă pare a fi România, aventurile politicului nu sînt contrabalansate automat de ancorarea fermă în valori și practici ale instituțiilor în bună măsură colonizate și erodate de intruziunea fragilizantă a politicului.  Prin urmare, ultima linie de apărare pentru derapajele politicului rămîne însuși cetățeanul. În atare situație, ultimul bastion este felul în care cetățeanul își înțelege drepturile, libertățile, își dovedește atașamentul față de valori și își definește și apără aspirațiile și interesele. Dacă electoratul nu se va lăsa amăgit de zgomotul de fond din acest an electoral și atenția nu îi va fi deturnată de la ce ar trebui să îi fie așteptările de performanță de la aleșii săi, partidele vor trebui să se adapteze, să adopte un alt model politic și să promoveze o clasă politică diferită: mai puțin iluzionism politic, impostură și retorică, și mai multe politici publice și rezultate. Dacă în acest an electoral-cheie partidele nu primesc de la alegători un mesaj clar de intoleranță față de scamatorii electorale, de preocupare pentru rezultate, nu pentru mimarea lor sau eschivare, cultura politică a scurtăturii comode va prevala.  Mediocritatea ne va fi prezentată în continuare drept meritocrație printr-un simplu exercițiu de prestidigitație electorală. Ca orice truc magic simulînd strălucirea miracolului, și scamatoria politică distrage atenția, îndreaptă privirile în altă parte și face posibilă o realitate improbabilă prin vraja seducției. Este în fond amăgitorul – dar aparent dulcele – triumf al fascinației pentru spectaculos în detrimentul rațiunii. Depinde de noi dacă alegerile și campania electorală vor fi despre România pe care o vrem sau despre România de care ne e frică.   

Filon Morar este diplomat. A fost lector la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București. Ideile exprimate în acest articol îl angajează pe autor exclusiv în calitate personală.

" ["post_title"]=> string(181) "Scamatorie politică: legitimarea mediocrității prin contrast electoral sau tehnologia agresivității politice aplicate „mijlocului” electoral ca „mediocritate meritorie”" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(163) "scamatorie-politica-legitimarea-mediocritatii-prin-contrast-electoral-sau-tehnologia-agresivitatii-politice-aplicate-mijlocului-electoral-ca-mediocritate-meritorie" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-15 12:01:37" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 09:01:37" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=239939" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [6]=> object(WP_Post)#36374 (24) { ["ID"]=> int(239941) ["post_author"]=> string(4) "3814" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-12 12:06:17" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-12 09:06:17" ["post_content"]=> string(9497) "Ramadanul, cea mai mare sărbătoare a musulmanilor, nu a fost întîmpinat cu liniștea cuvenită unui moment de reflecție spirituală nici de către populația din Gaza, nici de către israelieni. Era data fixată de cabinetul Netanyahu pentru eliberarea tuturor ostaticilor în schimbul renunțării la ultimul asalt din zona Rafah, unde s-au refugiat peste 1,5 milioane de oameni, bărbați, femei și copii. Israelul a promis că înaintea luptelor va organiza deplasarea civililor într-o zonă mai sigură; dar, practic, nu mai sînt, ca să zicem așa, locuri libere sau, dacă sînt, acolo este pustiu: e teritoriu bombardat. Ultimele negocieri de la Cairo pentru un armistițiu și eliberarea ostaticilor, la care Israelul nu a participat decît cu o delegație nesemnificativă, au eșuat (cu vagi promisiuni că se vor relua). Nu s-a ajuns la nici un rezultat, fiecare dintre părți venind cu cerințe care fie nu puteau fi îndeplinite, fie nu se dorea a fi rezolvate. Israelul a cerut lista ostaticilor în viață, respinsă de Hamas, sub motivul că nu se cunoaște situația. O fărîmă de adevăr ar putea fi în această afirmație, căci ostaticii sînt deținuți de diverse grupări teroriste, nu au fost și nu sînt ținuți la un loc, fiind răspîndiți în sutele de tuneluri sau în spitale, moschei, chiar în locuințele unor teroriști, așa cum a reieșit din urmele găsite și din declarațiile celor eliberați. Condițiile în care trăiesc sînt execrabile: e foarte posibil ca mulți să fi murit pe fondul alimentației precare, al penuriei de medicamente, al condițiilor în care sînt ținuți sau în urma bombardamentelor. Potrivit surselor israeliene, dintre cei 134 de ostatici, 32 au decedat. Toate acestea nu-i scuză pe teroriști în refuzul lor. Adevărul este că ostaticii, cîți mai sînt în viață, reprezintă cea mai prețioasă monedă de schimb pentru Hamas. Principiul politic călăuzitor al guvernului israelian este de a duce războiul mai departe, pînă la victoria finală împotriva Hamas, ca mijloc de presiune pentru eliberarea ostaticilor. Interesant de menționat că, deși o parte a opiniei publice israeliene, alături de familiile ostaticilor, exercită presiuni asupra guvernului pentru readucerea cît mai urgentă a acestora, mulți israelieni consideră prioritar războiul. Un recent sondaj de opinie, realizat în februarie de Jewish People Politcy Institute, arată că 40% din populația israeliană plasează pe primul loc eliminarea Hamas și, pe locul al doilea, eliberarea ostaticilor. Israelul a sperat că trecerea la campania terestră va contribui la găsirea și eliberarea prin forțele proprii a ostaticilor, scăpînd de șantajul Hamas, dar acest obiectiv a eșuat. Pe de o parte, deoarece, așa cum am amintit, ostaticii sînt dispersați, nu se știe unde, și, pe de altă parte, indiferent de imensele suferințe ale cetățenilor din Gaza, Hamas nu dă înapoi. Așa cum am mai spus, populația din Gaza, cei 30.000 de morți despre care vorbește partea palestiniană (din care o mare parte nu sînt civili, ci teroriști), nu-i emoționează pe cei din Hamas, dimpotrivă, îi consideră mijloc de propagandă, de influențare a opiniei publice mondiale pentru a pune din ce în ce mai multe presiuni asupra Israelului ca să cedeze. Și adevărul acestei afirmații se concretizează în cerințele maxime ale Hamas de încetare a focului pentru o perioadă lungă, eventual pentru totdeauna, în retragerea israelienilor din Fîșie, întoarcerea refugiaților, eliberarea unui mare număr de deținuți palestineni, cînd este vorba despre ostatici tineri sau soldați cota fiind de unu la trei. Practic, pierderea războiului de către Israel, inutilitatea sacrificiilor și zero garanții de securitate. Iar pe zi ce trece, pretențiile Hamas sînt din ce în ce mai mari. Astfel, potrivit participanților la negocieri, ultimul refuz a venit din partea lui Yahya Sinwar, liderul Hamas din teritoriu, care și-a înăsprit pretențiile. Se pare că există un conflict acut între acesta și Ismail Hanyeh, liderul politic din exil al Hamas, care ar fi fost dispus să accepte condițiile israeliene de armistițiu. Sinwar, care reprezintă aripa dură a Hamas, știa foarte bine că pretențiile lui sînt inacceptabile, dar el mizează tocmai pe sărbătoarea Ramadanului și speră că palestinienii din Israel vor răspunde apelurilor lui de a organiza manifestații care să ducă la ciocniri între aceștia și forțele de ordine israeliene. Pentru a evita nemulțumirile populației musulmane, de această dată Israelul a permis acces nelimitat la Muntele Templului pentru credincioși. Numai că se pare că această permisiune se referă și la evrei, iar prezența credincioșilor ar putea da naștere la confruntări. Situația umanitară din Gaza este dramatică, iar Israelul face din ce în ce mai greu față presiunilor imense venite din toate părțile, chiar din partea prietenilor tradiționali, precum și a aliaților istorici ai țării, Statele Unite situîndu-se pe primul loc. Aceștia recunosc dreptul Israelului la autoapărare, necesitatea de a elimina un inamic, care amenință securitatea statului, viața populației. La formarea Statului evreu, Israelul și-a promis să nu mai permită ca evreii să ajungă victime. „Never again” nu se referă numai la Holocaust, ci la toate amenințările la adresa evreilor. Și nu degeaba atacul terorist al Hamas a fost comparat cu Holocaustul și nimeni nu a contestat intenția nimicirii dușmanului. Dar războiul din Gaza a produs, inevitabil, zeci de mii de victime civile, care trebuie ajutate, chiar dacă o parte dintre ele au susținut regimul Hamas. Aflat în campanie electorală, președintele Biden a răspuns la cerințele unei părți a alegătorilor lui democrați de a constrînge Israelul pentru a atenua situația refugiaților. Aceasta nu poate deveni o miză de negocieri, a afirmat președintele american. În ceea ce privește ajutorul oferit populației din Gaza, ar fi multe de spus. De pildă, o întrebare firească este legată de solidaritatea arabă. Este lăudabil că negocierile sînt duse, alături de SUA și de statele arabe – Egipt și Qatar, au o oarecare influență asupra Hamas (însă insuficientă) – dar pînă la un eventual armistițiu, refugiații se găsesc într-o adevărată cușcă de unde nu pot ieși, salvarea lor în statele vecine, Iordania și Egipt, unde ar putea găsi un adăpost provizoriu pînă la încetarea războiului, fiind obstrucționată. Cele două state n-au uitat precedentul istoric de răsturnare de către refugiații palestinieni a guvernelor lor legitime – de unde și interdicția nenegociabilă. În așteptarea armistițiului și a eliberării ostaticilor, Occidentul s-a mobilizat pentru ajutorarea masivă a refugiaților și pentru a evita situația din săptămînile trecute, cînd aceștia s-au repezit să jefuiască proviziile aduse de camioane și păzite de armata israeliană, busculada produsă făcînd 100 de victime. Transportul terestru al ajutoarelor a fost abandonat în favoarea căilor aeriene sau maritime: Statele Unite urmează să construiască un port în nordul Fîșiei pentru a descărca ajutoarele. Dar chiar și dacă negocierile se vor relua și vor genera un acord, acesta ar fi doar o victorie temporară a părților. Războiul va continua pînă cînd Israelul va considera că l-a cîștigat sau pînă cînd presiunile externe și interne vor fi atît de puternice, încît părțile vor ceda. Ce se va întîmpla după aceea nu se știe, căci nu există un plan concret pentru perioada de „după”. Se vorbește despre crearea a două state (idee respinsă categoric de Israel), despre un fel de ocupație temporară a teritoriului și instaurarea unui guvern din demnitarii locali. Dar realitatea este că Hamas nu va putea fi ocolit, pentru că nu va putea fi eradicat în totalitate. Iar o mare parte a populației, segmentul din care se presupune că se vor recruta noii lideri, este pătrunsă de ideologia Hamas, de ura față de Israel. Și oricît de dureros e să recunoaștem asta, e clar că războiul a intensificat această ură. Din păcate, foarte puțini dintre palestinienii din Gaza consideră că regimul Hamas este răspunzător de situația în care se găsesc, cel puțin pînă acum am auzit doar despre cîteva declarații care-i învinovățesc pe aceștia. Iar o astfel de atmosferă, chiar dacă se vor impune măsuri drastice de securitate, va crea condițiile pentru un alt război. Ar fi nevoie de o schimbare radicală a mentalităților, a educației, a perspectivelor, în primul rînd a relațiilor dintre Israel și țările arabe, în direcția cărora au fost făcuți pași timizi, dar întrerupți de acest război; ar fi nevoie, de fapt, de modificarea alianțelor și temperarea Iranului, principalul furnizor de instabilitate în regiune, pentru ca focarul din Orientul Mijlociu să se stingă. Și, nu în ultimul rînd, ar mai fi nevoie de schimbări politice în Israel. Dar asta e o altă poveste... " ["post_title"]=> string(47) "Israel și Hamas în așteptarea armistițiului" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(43) "israel-si-hamas-in-asteptarea-armistitiului" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-15 12:01:58" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 09:01:58" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=239941" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "2" ["filter"]=> string(3) "raw" } [7]=> object(WP_Post)#36373 (24) { ["ID"]=> int(239944) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-11 18:02:37" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-11 15:02:37" ["post_content"]=> string(10906) "

Pîinea noastră cea de toate zilele, în regia lui Șerban Georgescu, în cinema din 15 martie

Documentarul dezvăluie provocările dintre culisele uneia din puținele afaceri sociale din România care încă rezistă: brutăria MamaPan – un loc în care nu se face doar pîine, ci se repară și vieți. Este o brutărie, o afacere socială, un fel de a fi, de a susține comunitatea, un refugiu pentru cele care lucrează acolo – mame singure, femei în condiții dificile de viață.   Pîinea noastră cea de toate zilele este, la bază, o poveste despre supraviețuire – atît a unei mici afaceri sociale din România, cît și a celor care lucrează acolo. Angajatele brutăriei MamaPan sînt femei fără posibilități materiale, aflate la baza piramidei sociale, femei care vor să lucreze, care se gîndesc la asigurări medicale și la pensie, femei care au refuzat statutul de „asistat social“. Documentarul regizat de Șerban Georgescu se va lansa în cinematografele din țară pe 15 martie. Filmul urmărește povestea femeilor de la brutăria MamaPan, descoperind provocările cu care se confruntă ele, precum și motivațiile lor pentru a nu renunța, deși sistemul pare construit să le pună piedici, nu să le ajute.  Provocările prezentate în documentar nu sînt doar ale angajatelor, ci și ale Irinei Sorescu, inițiatoarea afacerii, care se încăpățînează să creadă că economia socială poate să funcționeze, oricît ar contrazice-o sistemul autohton. „Sînt aici cîțiva ani din viața mea, cu lupte, lacrimi de tristețe sau de bucurie și recunoștință, totul concentrat în cîteva zeci de minute. E personal, dar și despre a fi împreună, e despre curaj, dar și despre frici, însă dincolo de toate este despre a nu renunța“, spune Irina.   Pîinea noastră cea de toate zilele ne arată și legăturile dintre păturile sociale și cît de importantă este conștientizarea lor. Filmările s-au întins pe parcursul a peste trei ani, fiind perioada cea mai mare de producție a unui documentar semnat de Șerban Georgescu.  „E un documentar foarte personal și sîntem norocoși că femeile care sînt protagonistele lui ne-au permis să le descoperim, s-au deschis în fața noastră, niște bărbați, în condițiile în care poveștile lor de viață au bărbații în rolurile agresorilor, anti-eroilor. A fost o relație de încredere care s-a construit în timp. La începutul filmărilor, erau mult mai retrase și discrete cu detaliile, dar cu fiecare zi petrecută împreună ne-au acordat privilegiul de a pătrunde în intimitatea și realitatea poveștilor lor de viață. În vulnerabilitatea pe care ele și-au asumat-o în fața camerei stă forța lor și implicit a acestui documentar“, spune regizorul. Şerban Georgescu are la activ mai bine de 25 de ani de experienţă în domeniul documentarelor şi advertisingului, lucrînd pentru clienţi de prestigiu, cu unii dintre cei mai importanţi jucători din industrie. Din 2006, a colaborat constant cu companii de producție din Norvegia, Danemarca și Elveția pentru mai multe documentare recompensate cu multiple premii internaționale. Printre proiectele lui se află Everest, Varză, cartofi și alți demoni, Jurnalul familiei -escu, Killing Girls, A Beautiful Tragedy și Replika. Cazul Inginerului Ursu, regizat alături de Liviu Tofan, urmează să fie lansat și el în cinema în curînd, pe 29 martie.  Pîinea noastră cea de toate zilele a avut premiera internațională în cadrul FIPADOC. Producătorul executiv este Oana Muntean, în timp ce imaginea este semnată de Bogdan Slăvescu, iar montajul poartă amprenta aceluiași Șerban Georgescu. Lansarea în cinema va fi însoțită și de o suită de trei evenimente speciale, dezbateri pe tema antreprenoriatului social, la care vor participa nume importante din societatea civilă și mediul privat.   

Despre rădăcini și legătura cu natura în cercetarea performativă ROOTS 

Începînd cu luna martie, un grup eterogen format din coregrafi, artiști vizuali, filozofi, psihoterapeuți și experți în neuroștiință explorează tema rădăcinilor și legătura dintre microcosmos și macrocosmos, prin intermediul cercetării coregrafice ROOTS, care se va desfășura la AREAL – spațiul pentru dezvoltare coregrafică, /SAC Malmaison, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale“ și la Institutul Cultural Italian. Pînă în luna mai, artistele și teoreticienii invitați în proiect vor facilita ateliere, vor susține conferințe și vor deschide ușile spațiilor de lucru pentru studenți, profesioniști și publicul larg. Echipa coordonată de coregrafa și profesoara universitară Valentina De Piante, reunind alți coregrafi și artiști vizuali, dar și filozofi, antropologi, psihoterapeuți, terapeuți prin artă și experți în neuroștiință, a pornit de la patru perspective teoretice: Autopoiesis a biologului Francisco Varela, Simbiogeneza a biologei Lynn Margulis, Psihologia transpersonală și Metafizica Fuziunii ale filozofului Emanuele Coccia. Această cercetare performativă a moștenirii ancestrale își propune să deschidă discuția despre conexiunea cu natura pe care sîntem pe cale să o pierdem. „Ne uităm la pămînt ca la un teritoriu în care biologicul, autobiograficul și misticul coexistă – un sistem viu, inteligent și interconectat în care ne întîlnim cu amintiri șterse, fragmentate și evenimente ale arborelui genealogic“, povestește Valentina De Piante. Cercetarea se va derula timp de cinci săptămîni, în perioada martie-aprilie, iar echipa artistică, alcătuită dintr-un grup mixt – coregrafele Valentina De Piante, Alexandra Bălășoiu, Cristina Lilienfeld și Timea Kovacs și artistele vizuale Alina Ușurelu și Lena Ciobanu, alături de psihoterapeuta Ema Alexandrescu –, va merge în profunzimea temei alese: rădăcinile explorate din perspective multiple. Perioada de cercetare coregrafică va fi susținută și de patru invitați conferențiari (neuroștiință, experiențe senzoriale complexe, eco-somatică, studii culturale și filozofie), care vor oferi ateliere și consultanță pentru echipa artistică, nuanțînd astfel procesul de lucru. În lunile martie, aprilie și mai, fiecare dintre cele opt artiste va susține cîte un atelier inspirat de metodologia descoperită în laboratoarele de cercetare. Atelierele vor fi dedicate profesioniștilor și studenților de la arte, regie de teatru, film, coregrafie, filozofie, psihologie, cît și publicului interesat de subiectele propuse de proiect. Atelierele se vor desfășura la Areal, la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale“ și în aer liber. Pe 15 martie, la /SAC Malmaison, chiar la deschiderea proiectului, va avea loc prima conferință cu lectură performativă despre plante, iar pe 26 martie, la Institutul Italian de Cultură, va urma o conferință în eco-somatică. În aprilie vor avea loc două evenimente de tip open studio la /SAC Malmaison, în cadrul cărora procesul de lucru se va deschide către participanți. Fiecare zi de open studio susținut de echipa artistică va fi completată de cîte o conferință adresată publicului larg interesat de legătura între coregrafie, artă și știință și susținută de oameni de știință. Calendarul evenimentelor din cadrul ROOTS este:   15.03, ora 19:00 | Conferință @/SAC Malmaison – Irina Bobei; 17.03, ora 15:00 | Workshop @AREAL – Lena Ciobanu; 26.03, ora 19:00 | Conferință @Institutul Cultural Italian – cercetător dr. Raffaele Rufo; 30.03, ora 18:00 | Workshop @AREAL – Tímea Kovács; 04.04, ora 19:00 | Workshop @UNATC – lector univ. dr. Valentina De Piante & Lala Misosniky; 14.04, ora 15:00 | Workshop @AREAL – Alexandra Bălășoiu; 20.04, ora 17:00 | Open Studio & Conferință @/SAC Malmaison – echipa ROOTS & conf. univ. dr. Dragoș Cîrneci; 21.04, ora 17:00 | Open Studio & Conferință @/SAC Malmaison – echipa ROOTS & lector univ. dr. Carlo Brentari; 26.04, ora 19:00 | Workshop @AREAL – Cristina Lilienfeld; 11 & 12.05, ora 12:00 | Workshop @Parcurile Icoanei și Ioanid – Alina Ușurelu & Ema Alexandrescu." ["post_title"]=> string(5) "LA ZI" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(8) "la-zi-90" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-15 12:02:07" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 09:02:07" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=239944" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [8]=> object(WP_Post)#36372 (24) { ["ID"]=> int(240043) ["post_author"]=> string(4) "2310" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-15 10:50:42" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 07:50:42" ["post_content"]=> string(13465) "[caption id="attachment_240045" align="alignright" width="221"] CYRIL ARIS foto Bas Bogaerts[/caption] Pe 4 august 2020, o explozie în portul din Beirut a aruncat în haos orașul, provocînd sute de morți și mii de răniți și lăsînd în urmă o economie devastată și o nesiguranță amplificată și de efectele pandemiei. În acea perioadă, regizoarea Mounia Akl filma pentru Costa Brava, Lebanon, un film care vorbea despre încercările unui cuplu de a schimba poluarea din Beirut cu o viață mai liniștită și curată, în munți. Eforturile echipei de filmare de a continua producția în ciuda dezastrului din jur au stat la baza documentarului lui Cyril Aris, Dancing on the Edge of a Volcano, care a avut premiera mondială anul trecut, la Festivalul de Film de la Karlovy Vary, unde a și cîștigat o Mențiune Specială în cadrul competiției Crystal Globe. A fost selectat la numeroase festivaluri internaționale, unde a fost nominalizat sau cîștigător. Pentru a numi doar cîteva – a fost nominalizat la Grierson Award în cadrul London Film Festival, a cîștigat Premiul Publicului în cadrul Mostra de Valencia, Marele Premiu la Verzio International Human Rights Documentary FF, Ungaria, Premiul pentru Cel mai bun film, la MedFilm Festival, Italia, Mențiunea Specială a juriului, la Cinemed Film Festival. Am stat de vorbă cu regizorul libanez despre cum s-a născut ideea acestui documentar, care au fost cele mai mari provocări și, inevitabil, cum vede rolul artei și al cinematografiei, în particular, în momente de tragedie.   Care a fost motivația de a transforma munca echipei filmului Costa Brava, Lebanon într-o operă de artă în sine? La început, nu am avut nici o intenție în a face un documentar, în a-i urmări pe acești oameni și a face un film despre un alt film, dar s-a petrecut evenimentul de pe 4 august, cu explozia din port și cu jumătate de oraș distrusă. Mergeam pe străzile din cartierul meu, totul era devastat, sub ruine, nu mai recunoșteam nimic. Procesul de a redescoperi acele străzi a fost foarte intens și pur și simplu am lăsat camera să meargă și să documenteze. A fost mai degrabă un soi de instinct al cineastului de a face asta și, de asemenea, nevoia de a pune un filtru între mine și realitate pentru a o putea suporta mai ușor. Tot revăzînd cadrele filmate, am reușit să accept realitatea mai ușor. În același timp, îi filmam pe libanezii care veniseră din toate colțurile țării pentru a ajuta la reconstrucția orașului, m-a emoționat foarte mult. Apoi, am început să mă întreb care este rolul meu în această schemă – atît la nivel cinematografic, cît și la un nivel filozofic mai mare, care este rolul cinemaului în astfel de circumstanțe. Am văzut că și producătoarea Myriam (Sassine), și echipa ei își puneau aceleași întrebări – care este rolul nostru, dacă ar trebui să continuăm să filmăm sau pur și simplu să renunțăm, dacă aceasta este modalitatea noastră de supraviețuire și de contrabalansare a brutalității realității. Am descoperit în ei personaje asupra cărora puteam să îmi proiectez propriile mele întrebări, iar faptul că au hotărît să meargă mai departe cu filmarea mi-a conferit povestea în jurul căreia puteam să construiesc intriga – vor reuși sau nu, vor întîmpina obstacole etc. Am simțit-o aproape ca pe o poveste de ficțiune, în care ai această structură dramatică, la finalul căreia toate întrebările își găsesc răspuns, iar personajele evoluează. Am început să îi filmez și, prin povestea lor, am știut că pot să explorez în paralel povestea Beirutului, alte dificultăți prin care trec locuitorii Beirutului și oamenii din Liban, și, în final, să răspund la acele întrebări pe care le-am menționat la început – care este rolul artei, al cinemaului, care este scopul nostru ca cineaști în această distopie.    Ai creat un metadiscurs despre artă și, desigur, aceste întrebări pe care le-ai menționat sînt transmise și spectatorului. E posibil ca demersul vostru să fie unul dintre acele cazuri în care arta are un impact concret asupra realității, iar filmul să devină o armă cu care poți lupta împotriva violenței?  E o perspectivă foarte optimistă. Îi vezi în plin proces de creație, găsindu-și consolare în munca lor, dar, în același timp, observi că nu se schimbă nimic în Beirut, dimpotrivă, lucrurile se înrăutățesc, direcția e spre haos și întuneric. Cu atît mai contrastantă se vede creația acestor oameni, detașată de contextul social. Impactul asupra lor și a mea a fost unul puternic, dar la nivel colectiv, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult.    Nu încă. Sper din tot sufletul să fie așa, dar aceste două concluzii contrastante sînt foarte interesante, pentru că nu cred că există un răspuns clar cu privire la artă – totul depinde foarte mult de cine privește, de cine o receptează, de context, de persoana care încearcă să răspundă la întrebări.    Un prim scop ar fi pur și simplu atragerea atenției asupra situației de acolo, la un nivel cît mai mare.  Desigur, acesta a fost mereu țelul meu – să transpun acea experiență în film, prin imagini care merg dincolo de imediatul unor evenimente, și să le ofer oamenilor ocazia unei experiențe viscerale despre cum arată viața după o astfel de explozie. În definitiv, acesta consider că este scopul unui documentar.    Nu doar explozia, ci și pandemia, imagini din Războiul Civil din anii ’80, consecințele lipsei de curent etc. – toate acestea alcătuiesc o imagine destul de sumbră asupra unui oraș-fantomă – la un moment dat, în film, chiar este numit orașul care nu mai există. În ciuda tragediei, se simte iubirea oamenilor față de orașul lor – cum reușește să supraviețuiască această iubire? Cîteodată mă întreb și eu de ce iubesc atît de mult acest oraș, în condițiile în care ne este atît de ostil. E un soi de relație iubire-ură – îl iubesc și îl urăsc în aceeași măsură și îmi place să îl urăsc –, sună atît de contradictoriu, că aproape pare lipsit de sens, dar cred că ceea ce întreține această iubire e dat de onestitatea oamenilor, de căldura lor, de acel joie de vivre pe care îl respiră orașul în ciuda istoriei sale sumbre, în ciuda tragediilor. Cred că e cumva invers proporțional – cu cît e mai sumbră realitatea, cu atît sporește dorința de a trăi. Pentru mine, evenimentul din 4 august ne-a reamintit că tot ceea ce luăm de-a gata poate dispărea într-o fracțiune de secundă, iar această trăire te face să fii și mai atașat de acest loc. În același timp, nu ai cum să nu observi proasta administrare, corupția enormă la scară largă, criminalitatea ridicată, faptul că acest stil de a conduce poate ucide și răni mii de oameni în cîteva secunde și distruge jumătate de oraș, fără însă să existe nici o consecință pentru cei aflați la putere. De aici vine mare parte din ura față de oraș, dar, la un nivel primar, aici este acasă, aici m-am născut, aici mi-am format personalitatea, aici îmi e familia, aici mi-am construit relații. Chiar dacă am ajuns să călătoresc mult și nu mai sînt atît de prezent, rămîne senzația că aici este acasă, iar cînd casa îți e rănită, și sufletul îți e rănit. În cazul meu, modalitatea de a-mi vindeca această rană e prin a face filme.    Poate „acasă“ însemna inclusiv acest proces artistic?  Ar putea să fie unul dintre răspunsurile la întrebarea care e rolul artei. Poate acasă înseamnă procesul artistic, poate acolo e spațiul unde noi, cineaștii, ne găsim locul.    Ai reușit să inserezi și o subtilă notă de umor – de pildă, în scena în care are loc o pană de curent și personajele iau cina la lumina lumînării, ocazie cu care se glumește pe seama imaginii idealizate a unei întîlniri romantice. Este umorul un mecanism de apărare? Da, este un mecanism de apărare, și aș adăuga faptul că el se regăsește nu doar în acest caz concret, ci este valabil pentru poporul libanez. Cînd ești în fața unei tragedii, umorul negru și sarcasmul, autoironia reprezintă modalități prin care poți să te menții la suprafață, să nu te afunzi în disperare și întuneric. Chiar cred că este o armă și, în același timp, un element care face parte din șarmul libanezilor – capacitatea lor de a rîde de orice, indiferent cu ce s-ar confrunta, vor reuși să găsească ceva amuzant. De aceea nu a trebuit să forțez nimic în film – evident că am încercat să evidențiez și aceste mici momente comice, ca să nu fie totul prea sumbru, dar este un element ce ține de identitatea libaneză.    În afară de dificultățile evidente cauzate de contextul amplificat și de pandemie, care au fost cele mai mari provocări pe care le-ați întîmpinat în realizarea filmului? Obținerea de fonduri, de autorizații etc.  Cînd e vorba despre un documentar, lucrurile sînt clare: promovezi subiectul, spui că vrei să faci un film despre cartierele din Beirut după explozie, primești acordul. Cînd discutăm însă despre difuzarea lui și trecerea de cenzură, e un adevărat coșmar. De asemenea, e greu să convingi o organizație să îți dea bani pentru acest gen de film și să îi faci pe oameni să înțeleagă faptul că nu e un making-of, ci un produs artistic în sine, care spune o poveste a Beirutului. Dar unele instituții au înțeles bine valoarea acestui film, precum SLM și KDFS, în Germania, Institutul Sundance. La nivel creativ, una dintre provocări a ținut de faptul că filmam oameni pe care îi știam: le știam trecutul, punctele forte și pe cele slabe, astfel că nu puteam avea perspectivă. De aceea am avut nevoie de un editor, am avut nevoie de cineva ca Nadia (Ben Rachid), care să îmi spună ce anume merită păstrat, ce anume e doar subiectivitatea mea. Ea a fost privirea mea obiectivă. În plus, cînd filmezi pe cineva cu care ai o afinitate și o vezi în momente de slăbiciune, instinctul e să nu filmezi, dar, în același timp, cineastul din tine îți spune să capeți distanță și să spui povestea așa cum este, să te gîndești la schema mai mare a lucrurilor.    Munia, regizoarea care devine practic actriță în filmul tău, e un soi de alter-ego al tău. Cît de greu i-a fost să se transpună în această ipostază?  Ea a mai jucat, întotdeauna a avut chemarea spre actorie, dar în ultimii s-a dedicat regiei și scrisului, așa că a fost mereu ocupată cu filmările. În acest caz, ea nu joacă, ci este ea însăși. Toți cei pe care îi filmez sînt cineaști, de aceea trebuie să lucrezi un pic mai mult cu ei să îi faci să uite de cameră. Munia, căci pe ea am urmărit-o cel mai mult, a căpătat încredere în mine să o filmez în momentele ei de slăbiciune, pentru că știa că aveam să folosesc bine cadrele. A fost foarte generoasă și autentică în manifestarea trăirilor ei, nu a încercat să mascheze nimic.    Gemenele care au interpretat-o pe fiica personajului principal din Costa Brava, Lebanon, Ceana și Geana Restom, m-au impresionat prin melanjul lor de inocență și maturitate, în special în momentele cînd ele erau cele care îi consolau pe adulți. Au părut un simbol al speranței pentru generațiile viitoare.  Momentul la care te referi este atît de frumos pentru că vezi cum se percepe acel eveniment prin ochii unui copil de șapte ani. Le vezi cum povestesc că urmau să meargă la bunici, apoi s-a întîmplat ce s-a întîmplat. O scenă mai tîrziu, însă, tonul este foarte matur și îți spun că nu le mai place Libanul. E clar că repetă ce au auzit de la adulții din jurul lor. E trist să vezi cît de repede poate contextul exterior să strice inocența unui copil de șapte ani.    Interviu realizat de Silvia DUMITRACHE

" ["post_title"]=> string(62) "„Cînd casa îți e rănită, și sufletul îți e rănit“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(46) "cind-casa-iti-e-ranita-si-sufletul-iti-e-ranit" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-15 12:01:22" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 09:01:22" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240043" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [9]=> object(WP_Post)#36371 (24) { ["ID"]=> int(239952) ["post_author"]=> string(4) "4981" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-13 13:20:10" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-13 10:20:10" ["post_content"]=> string(16955) " A apărut, la ediția din 2023 a Tîrgului de Carte Gaudeamus, un al patrulea volum din posteritatea lui Cristian Popescu, după Caiet de citire și de caligrafie (Vinea, 2003) și reeditările de la Tracus Arte: Familia Popescu (2015) și Arta Popescu (2016). S-a repetat, sub același semn de recunoaștere între cititori, „parola” pe care o pomenea cu jovialitate Bogdan-Alexandru Stănescu în 2015: „A apărut Popescu?”.  Față de toate neglijențele editoriale ale textelor publicate în 2003, acest volum, care poartă cel mai popescian titlu cu putință – Jurnalul unei vieți moarte de-a gata –, constituie un demers optim de publicare a manuscriselor poetului, prin tot ceea ce presupune un act de acest fel, sub îngrijirea Irinei Călin și a Danei Popescu-Jourdy: stabilirea și cosmetizarea textului după normele curente în practica editărilor, păstrarea și intervenția asupra formelor de limbă, ordonarea cronologică, notele clarificatoare. Jurnalul unei vieți moarte de-a gata e un volum compozit, pluristratificat și diversificat stilistic. Cuprinde impresii și reflecții critice, însemnări de agendă, pasaje anecdotice, desene migăloase, poezii în proiect, texte publicistice, dar, mai presus de ele, veritabile fragmente intime, organizate pe ani și zile. Spre deosebire de Valéry, care spunea că e inutil să cunoaștem biografia poetului (avea și el să se înșele mai tîrziu, în cazul Villon-Verlaine), poezia lui Cristian Popescu se contopește cu viața și, paradoxal, se devorează reciproc. În toate evocările ulterioare din anchetele literare ale lui Dan-Silviu Boerescu (în Luceafărul, Ziarul de duminică), din Manuscriptum (1999), din Manualul de literatură (2004), din Universitas, A fost odată un cenaclu... (2008), întîrziata carte de legitimare a tinerilor poeți de după optzeciști, Popescu a fost privit drept un poetry icon, „liderul de viziune lirică underground”, cum îl numea Alexandru Condeescu, aureolat de o boală neîndurătoare și o moarte timpurie, îndelung exorcizată în operă.  Mersul la cenaclu însemna singura poziție socială suportabilă. Cătălin Țîrlea își amintește: „El m-a adus la Universitas și nu pot să nu recunosc faptul că, pentru mine, cenaclul a însemnat întotdeauna în mare parte Cristi Popescu. În cea mai mare parte, probabil. Cînd absenta, rar, de la ședințe, atunci cînd era bolnav, parcă și sala arăta altfel pentru mine”. Cristian Popescu și Angela Marinescu au citit în aceeași seară la Universitas, primul, din Familia Popescu, iar poeta, un text de revoltă despre „deparanoizarea literaturii”, întrucîtva împotriva acestuia: „Mă dezechilibrase gîndul că nici chiar boala (a lui Cristi atunci) nu-l poate schimba pe un om, în sensul detașării de oportunism, și, chiar meschinărie, nici măcar nu m-a interesat poezia lui Cristi. Apoi, el m-a invitat la Cenaclul Universitas, unde urma să citească fragmente sau integral Familia Popescu. M-am dus cu textul meu strîns, împăturit și bine proptit în poșetă. Pe drum m-am întîlnit cu dl Marin Mincu, ce mergea și el la citirea aceleiași Familia Popescu”.  Lectura popesciană a fost rememorată spectaculos, în texte de Daniel Bănulescu, Augustin Ioan, Ramona Fotiade, Radu Sergiu Ruba ș.a. Din 1986 pînă în 1990, Cristi Popescu se află la a doua studenție, la Facultatea de Filologie din București, după ce fusese exmatriculat anterior, din pricina numeroaselor absențe. Cu ajutorul lui Mircea Martin, magistrul lui, Cristi Popescu reia cursurile, iar atunci cînd studentul vine nepregătit, profesorul îl pică la examenul de teoria literaturii: „La examen s-a dovedit însă că nu citise autori importanți dintr-o bibliografie cu adevărat obligatorie, așa că, deși ne cunoșteam foarte bine, ne întîlneam la cenaclu și în afara cenaclului, n-am avut ce face și l-am picat”.  Cînd vorbeau despre experiența cenaclieră, poeții, prozatorii și tinerii critici vorbeau, inevitabil, despre Popescu. Părea o impietate tacită să fi fost altfel. De aceea, poate fi considerat de departe cel mai hegemonic poet nouăzecist de după ’90. Aș ține, totuși, să subliniez că, pentru o formulă poetică atît de aplecată asupra eului (și el cu-atîtea măști) cum a fost cea a lui Cristian Popescu, această conjugalitate operă-autor n-ar trebui nici trecută cu vederea, nici abuzată înspre reducții biografice folclorizate. Altminteri, Popescu e și personaj de roman, el „apare” în autoficțiunea lui Cezar Paul-Bădescu, Luminița, mon amour, publicată în 2006, roman-spovedanie, în care epistolarul tradițional este înlocuit de platforma Yahoo, onomastica joacă feste, iar experiențele amoroase între doi studenți la Litere sînt prezentate minuțios.

Jurnalul, un pseudonim al poeziei 

Prin două direcții ar putea fi recuperat jurnalul publicat la sfîrșitul anului trecut: prin reutilizările unor discursuri foarte diverse și notațiile diaristice inedite. Prima ni-l readuce la pupitru pe autorul Artei Popescu, prin demersul său creativ care refuză să se cantoneze într-un singur mod de a scrie poezie, utilizînd discursuri din sfera nonficțiunii (psalmi, necrologuri, anunțuri publicitare) și teme care reapar constant: divinitatea, boala, iubirea, familia, orașul. În acest context, poate fi sesizată o diferență importantă între placheta din ’87 și volumul din ’94 – prima este autobiografică (în marea autobiografie imaginară), iar al doilea, într-o proporție predominantă, este reflexiv-bibliografic, luînd forma unui dezlînat jurnal de idei. Cristian Popescu e un poet al ciclurilor, scrie așa încă de la început: în poezii ca „local familial”, „despre tata și noi”, „arborele genealogic”, în poemele vorbite din Cuvînt înainte și cele organizate pe zile, în necrologurile dedublate ori în calupurile din Apocalipsa, dragostea mea. Scrie confesiv-programatic. Are mania de a relua, de a spune din nou, chiar dacă diferențele sînt adesea neînsemnate, la nivel lexical sau grafic. În manuscrisul fotocopiat al Artei, publicat odată cu numărul din Manuscriptum, modul său de lucru se verifică numaidecît. Totodată, Popescu e un poet al notației, al evenimentului secvențial, cu precădere în poemele din Cuvînt („cu tramvaiul”, „luna de miere”, „tradiție” „casa memorială” ș.a.), cele mai autonome tematic, vădit nepopesciene, încă. Debutul în volum a fost renegat de poet din cauza modificărilor impuse de cenzură, dorindu-și ca Arta să fie considerată prima lui carte (fiind cea dintîi și ultima scoasă antum, în condiții de libertate): „Și asta pentru că Cuvînt înainte (Cartea Românească, 1988) nu avea nici titlul și nici cuprinsul hotărîte de mine. Deh, meandrele compromisului literar și ale cenzurii”. În jurnal, Popescu e la fel de poet ca în volume. Cu multe hiatusuri temporale, caietele datează din ’87 pînă în ’95, însumînd, de fapt, vîrsta operei sale. Cu toate inconsecvențele de rigoare, începutul fiecărui an pare a fi momentul cel mai prielnic pentru scris sau, poate, cel mai insuportabil existențial, cînd literatura și condiția poetului sînt revizuite, răstălmăcite. Scrie note de lectură la Familia Popescu și alcătuiește un tabel cronologic cu principalele evenimente ale vieții sale. Daniel Bănulescu îi născocește unul la fel de jucăuș, în Manualul de literatură. Povestește despre întîlnirea cu I. Negoițescu și cronica de la Vocea Americii referitoare la debutul poetului. Așa cum semnala recent Cosmin Ciotloș în Dilema veche, cronica va fi inclusă în postumul Scriitori contemporani (ediție îngrijită de Dan Damaschin, 1994). Pentru Negoițescu, poezia popesciană rezultă „dintr-o autentică și profundă trăire a irealității ca vis”, iar cea mai interesantă observație pe care o găsesc aici constă în gestul criticului de a-l separa paradigmatic, încă de la început, de poeții optzeciști, lucru pe care nu-l vor face nici Al. Mușina, în Antologia poeziei generației 80, nici Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române: „Cuvînt înainte (1988) se cheamă placheta de debut a lui Cristian Popescu, în care, spre deosebire de poeții generației '80, anterioară lui, unde se răsfață urîtul obiectiv al realității, ne întîmpină acum lirismul sub forma subiectivității obsesive și tulburătoare”.  Pe cît de ludic se arată în poezie, pe atît de organizat și de meticulos este în paginile diaristice: numerotează, organizează alfabetic, grupează ideile despre viitoarele proiecte în forme precise. Își dă teme de scris, uneori doar prin titluri. Nu vine în descendența poeților neoromantici, care vînează inspirația, e mai degrabă un poet al lucidității, al realismului boem (fără voie) cu inflexiuni stăpînite de religiozitate. Ca și înaintașii săi (Caragiale, Sorescu), demuzeifică cotidianul, uneori schimonosindu-l tentacular. Nevoia de concret se transformă într-o perspectivă asupra literaturii ca discurs organic, viu. A process in the making. Organizează biblioteci pe hîrtie și citește autori ca Shakespeare, Dante, Kafka, Radu Cosașu, Lucian Raicu etc. E un culegător de citate, pe care le copiază în caietele sale. Colecționează articolele publicate în reviste, în special cele din Nouăzeci, supliment al revistei Luceafărul, unde Laurențiu Ulici îl numește redactor-șef adjunct. Cel care „l-a băgat în pîinea literară”, cum spunea poetul. Copiază numere de telefon dintr-o agendă în alta, transcrie psalmi sau zeci de pagini din Pelerinul rus și Filocalia, toate acestea într-un soi de adorație punitiv-muncitorească pentru literatură. Pare să fie modul lui de a rămîne conectat la lume prin intermediul solitudinii.  Și în jurnal îl încearcă același voyeurism poetic, aceeași sensibilitate barocă: „De trei zile, în fiecare dimineață, înainte să adorm după o noapte drăcească de lucru, mă întind bineînțeles în pat, iar maică-mea îmi mîngîie și îmi masează și iar îmi mîngîie tălpile picioarelor cu o răbdare îngerească, pînă cînd mă liniștesc și adorm. Am aproape douăzeci și opt de ani. Astăzi, 4 februarie 1987, cînd m-am trezit, i-am spus că asemenea fapte nu se pot uita niciodată. Bineînțeles că din cauza acestui îngeresc gîdilat la tălpi scriu poeme așa frumoase”. Un aspect care se regăsește în multe pagini ale cărții se referă la boala de care suferea (schizofrenie, sindrom discordant) și crizele pricinuite de aceasta. Deși electrizat de tot ceea ce îl înconjoară, este măcinat de tendințele de autoizolare, de aplatizarea discuțiilor cu cei din jur, de inutilitatea cotidiană și conjugală, de insomniile inexorabile. Nu întîmplător, se angajează ca portar de noapte la diverse instituții bucureștene, cea mai cunoscută fiind Observatorul Astronomic. Toate acestea îi intensifică neputința propriei corporalități, a propriei materialități. Îl interesează oamenii viciați sau diformi pe care îi vede pe stradă. În fragmentele de jurnal publicate în 2003, nu-l preocupă neapărat pictura lui Toulouse-Lautrec, cît invadilitatea pictorului, pe care o surprinde într-un amplu portret, precum și scena din metrou, unde un copil cu mîinile amputate se joacă cu balonul: „De cîte ori o să am ocazia să mă joc cu un balon, am s-o fac numai cu coatele, ținîndu-mi mîinile îndoite. Mi-am dat seama brusc, în metrou, că numai așa ai dreptul să te bucuri de joaca cu balonul: numai cu mîinile tăiate de la cot”. Și Angela Marinescu avea să consimtă, mai tîrziu, în Limbajul dispariției: „cînd te joci cu focul, scrii cu încheietura mîinii”.

Un biet credincios

Partea finală a jurnalului comunică intens cu multele fragmente din Caiet de citire și de caligrafie, în profunde meditații religioase la limita unui agravat sentiment de lehamite a ființei. Divinitatea nu mai e desolemnizată amical, ca în poeme, Dumnezeu nu mai e „Matale”, nu mai doarme cu icoana. Ultimele zile transcriu autoflagelările existențiale ale poetului. Rugăciunea devine reflex, iar viața, suferință ispășitoare. Popescu rămîne poetul datului thanatic pe tobogan din canonul limitrof al literaturii române –  încă o dată și încă o dată, într-o complicată benchetuială a pătimirilor.  Așa, de dragul eventualei posterități." ["post_title"]=> string(24) "Luciditate în metafizic" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(23) "luciditate-in-metafizic" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-13 13:20:10" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-13 10:20:10" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=239952" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [10]=> object(WP_Post)#36370 (24) { ["ID"]=> int(240058) ["post_author"]=> string(4) "4779" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-15 11:39:55" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 08:39:55" ["post_content"]=> string(19504) "„Dar raiul este locul frumuseții, care înflorește în verdeața florilor și a ierburilor și a desfătărilor tuturor aromatelor, plin de toate miresmele și înzestrat spre bucuria sufletelor fericite“1. Hildegard von Bingen   La invitația curatoarei și profesoarei universitare Ruxandra Demetrescu, într-un spațiu al Muzeului Național de Artă Contemporană din București (MNAC), Victoria Zidaru înfăptuiește un act expozițional major, bazat pe o experiență de o viață, ce are ca scop o reîntoarcere către etern, nicidecum mize temporale, stilistice sau mode cultural-ideologice. Opera Victoriei Zidaru, la fel ca instalația Ziua întîi, nu este feministă sau antifeministă, ci este o strădanie neîncetată a feminității înduhovnicite, care sfidează prin bun-simț creștin lumea artei, cel puțin ostilă acestui tip de trăire și imaginare spirituală în spațiul expozițional. Sfidarea s-a manifestat de la bun început, în diferite trepte ale desăvîrșirii formei și fondului, în decursul anilor, pentru ca acum să ajungă la un înalt nivel de sinteză estetică și la o încifrată încărcătură tainică.                                          În instalație, Victoria Zidaru se lasă călăuzită de Hildegard von Bingen, cu ale sale revelații despre lumină, muzică și alte virtuți pe care le aude și le simte omul adîncit în sine și plin de nostalgie față de „Ziua întîi“, cînd acțiunea logosului divin umple Timpul cu rațiune, iubire și sensul veșniciei.  Nostalgia după Prima zi și pentru Geneză, în care s-au suprapus timpul și veșnicia, o pasionează pe Victoria Zidaru de cîțiva ani de zile, încercînd să ofere o cît mai armonioasă viziune personală asupra acestui eveniment plasticizat în natură și cu ajutorul naturii, prin imagini acustice și imagini olfactiv-tămăduitoare ale plantelor care hrănesc formele expuse. Cuvîntul, Rugăciunea, scrise într-o ritmică repetitivă și cursivă, sînt continuarea și completarea sculpturii sale ecologico-teologice care a avut ca îndem Isihia. Acum, rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase“ este înlocuită de reflecții în limba latină asupra celor 16 virtuți, cu subtile înțelesuri ecumenice și pregnante laude adresate forței credinței feminine dintotdeauna și pentru totdeauna, în care Hildegard von Bingen este modelul reușitei în vremuri tulburi. O forță feminină care a avut destule de îndurat din partea contestatarilor, dar care a biruit prin credință tabuurile vremii sale, ajungînd un model de urmat și recontextualizat în vremurile noastre. În acest sens, Victoria Zidaru s-a apropiat cu o curiozitate benefică asupra cronologiei Ordo Virtutum, identificîndu-se, pe lîngă bine cunoscuta expresie a misticei, „Am auzit lumina“, și cu multe pasaje din Scivias. În carte, pe lîngă rădăcina operei Ordo Virtutum, care se luptă cu capcanele diavolului spre mîntuirea oamenilor prin iubirea de Dumnezeu și înscrierea în armonia corului ceresc2, găsim o viziune care a întărit-o pe Victoria Zidaru. Viziunea ne dă cheia conceptuală a Instalației ce se dorește a fi un Psalm în cinci simțuri adresat Divinității: „Sufletul dă viață omului cu înfățișare vie și îl slăvește prin văz, auz, gust, miros și pipăit, astfel că omul, prin simțul pipăitului, devine mereu treaz cu privire la toate. Însă simțul este semnul tuturor puterilor sufletului, așa cum trupul este vasul sufletului“3.   O altă importantă legătură pe care artista o readuce în atenție este cea dintre Vechiul și Noul Testament, dintre Adam, Eva, Fecioara Maria și Iisus, la care și mistica germană se referă în repetate rînduri și nuanțe teologice, precum: „căci sîngele vărsat al Fiului meu a șters de la voi căderea lui Adam cînd ați primit leacul adevărat prin trupul Unului-Născut al meu…“4 sau „De aceea, o, naștere feciorelnică, tu răsari, crești, mărești și faci să crească o ramură mare cu multe semințe prin care se va clădi Ierusalimul ceresc nu din sămînță bărbătească, ci venind din suflare mistică“5. Și aceste două viziuni accentuînd că, de la venirea lui Iisus pe pămînt, cel care a răscumpărat păcatul lui Adam și a îmbunătățit prin jertfă omul și lumea a îmbunătățit însuși Paradisul. Din acest moment, Paradisul imaginat de Victoria Zidaru poate fi cucerit și retrăit prin flacăra albă a păcii, iubirii și reconcilierii interumane și interconfesionale a sinelui.  Norul alb, ce plutea asemenea unui înger păzitor-însoțitor al poporul lui Israel în pustie pe timp de zi și care se preschimba în înger de foc noaptea, nu mai are nevoie de amprente cromatice. Puritatea albului poate fi aprinsă în suflet, în momente de cumpănă, cînd rugăciunea arde patimile și descurajarea, și este o flacără lăuntrică. De asemenea, așa cum specifică artista, „Norul alb amintește rolul misterios și de necuprins al «Duhului ce plutea deasupra apelor» înainte de ieșirea pămîntului de sub ape. Acel Duh care cuprindea măreția și desăvîrșirea este figurat prin înlănțuirea celor 16 cordoane6.    Pe cordoanele albe din pînză de casă umplute cu material vegetal sînt brodate, ca într-un pomelnic veșnic, cele 16 virtuți din Ordo Virtutum al călugăriței catolice Hildegard von Bingen: Humilitas (Smerenia), Karitas (Caritatea), Timor Dei (Frica de Dumnezeu), Lucida Obedientia (Ascultarea conștientă), Fides (Credința), Spes (Speranța), Castitas (Castitatea), Innocentia (Inocența), Contemptus Mundi (Disprețul față de lume – și față de preocupările trupești), Verecundia (Modestia), Amor Caelestis (Iubirea celestă), Disciplina (Disciplina), Misericordia (Mila), Victoria (Victoria), Discretio (Discreția), Pacientia (Răbdarea). Cordoanele ombilicale trimise din cer intră în dialog cu cordoanele ombilicale ale pămîntului, compuse din plante tămăduitoare și aromatice, fînul bucovinean, mentă, busuioc, cimbrișor, roiniță, lavandă, care pecetluiesc comuniunea de credință dintre om și Dumnezeu, ca metaforă a bunei miresme care este Hristos. Această taină a revelație divino-umane face ca Norul alb să-i evoce comuniunea celui care știe să privească, măcar și pentru o clipă, nicidecum la banala interactivitate a rutinei. Comuniunea și grija scot din cotidian omul care vede expoziții, dar nu le simte și privește, nu le ascultă, nu le miroase, plecînd superficial și mulțumit că relația dintre luminatorul sălii, Norul alb și ansamblul expoziției sînt bine rezolvate. Ademenirea privirii vizitatorilor cu ajutorul luminatorului are drept scop metaforic-metanoic iluminarea și retrăirea tainei Cerului ca revelator al Cuvintelor brodate.  În jurul Norului alb sau dimpreună cu el, la intrarea în instalație este prezent îngerul păzitor, ca întrupare verticală ombilicală umplută cu material vegetal, peste care este brodat FIAT LUX! (Să fie lumină!), zicerea divină din prima zi a creației.  Metafora Luminii Duhului Sfînt ca taină brodată se regăsește atît pe pereți, cît și în interiorul spațiului, printr-un brîu orizontal, uneori fragmentat, care leagă întreaga instalație, inspirat din arhitectura mănăstirească a Bucovinei. Fragmente din brîie suprapuse orizontal, asemenea unor scări FIAT LUX!, continuă pe unul dintre pereți, în dialog cu ceea ce artista numește o formă  angelică geometrizată, stilizată și redusă asemenea unui cap de săgeată din pînză de casă brodată cu aceeași propoziție: FIAT LUX!“. Din aceeași sursă, aflăm că brîul se termină în apropierea celei de-a doua entități angelice care închide perimetrul activ, decizional și făptuitor al primei rostiri divine, reprezentat din segmente geometrice asemenea unor pene ce compun o mare aripă pe peretele din dreapta, cum se intră în sală, cu trimitere la entitățile angelice din Staful Divin, executori activi și coautori ai Creației“. Imaginarea „Zilei întîi“ continuă și în cele două spații de mai mici dimensiuni ale etajului patru, după cum subliniază Victoria Zidaru: „Primul spațiu conține o parte din cele 16 virtuți sub forma unor perne orizontale umplute cu material vegetal înmiresmat, expuse la capătul de sus al pereților, formînd din nou un brîu-centură, energetică, activă și motivațională, iar pe podea este prezentă o formă ovală în ronde-bosse, o trimitere la căldura și protecția unui cuib“. În filmul proiectat în ultima încăpere a instalației, avînd ca element declanșator „metafora-poem La hotarul îngerilor, numit după ideea curatoarei Ruxandra Demetrescu și realizat după scenariul artistei, astfel: „Fulgi albi de porumbel cad egal și încet peste un trup uman, formînd la final un cuib din care personajul feminin, actrița Ada Galeș, se prezintă ca prototip matern, la care își aduc contribuția, pentru coloana sonoră și regie, muzicienii Călin Țopa, Bogdana Dima și artistul fotograf Tudor Cucu. […] Pe podeaua din fața imaginii proiectate, se întinde aproape trecut de jumătatea spațiului o instalație realizată din pene albe de porumbel, însoțite din loc în loc, la marginea pereților, de cîteva cuiburi, într-o interpretare originală, ale unor păsări“. Deși Victoria Zidaru, prin analogiile pasăre-cuib, maternitate-pene de porumbel, ne subliniază mai degrabă înclinația pentru castitate ca virtute, trupul gol al actriței ne stimulează și un sentiment de pudoare cu iminente nuanțe erotice. Prin această metaforă vizuală, filmul explorează armonia senzualității feminine spiritualizate în trup. O virtute feminină care, în comun acord cu dorința bărbatului virtuos, se unește în numele Domnului, pentru perpetuarea omenirii. Și cine știe mai bine acest adevăr al poftelor erotice, spiritualizate și transformate, la momentul potrivit, în tandrețe înțelegătoare și cumpătare, decît Victoria Zidaru, femeie, soție și mamă?! Cît despre îndrăzneața mistică germană Hildegard von Bingen, ce să mai vorbim? Este de ajuns să amintim că ea s-a pronunțat cu deosebit har și eleganță asupra vieții intime a creștinilor în general și mai ales a celor care se află în ierarhia eclezială. Aceste două atitudini față de viața intimă ne dau concluzia filmului: castitate de ambele sexe sau iubire desăvîrșită, nu doar consumarea unor încîntări temporare și neasumate.         Receptată cu ochii vremurilor noastre, experiența spirituală și artistică a Victoriei Zidaru este o ciudățenie sau cel mult o nebunie frumoasă, dar învechită. Însă cei puțini care știu să privească vor sesiza, poate, că arta sa este de o sîrguință și coerență ispititoare, în sensurile nobile ale cuvîntului, care nu viralizează, ci înmiresmează spațiul muzeal, spațiul viral-virtual și cel al breslei. O breaslă a artiștilor, a intelectualilor, în care trufia și narcisismul sînt printre cele mai răspîndite dizarmonii. Aceleași pe care le-a încercat măcar o dată însăși Victoria Zidaru și de care încearcă să se țină departe, prin smerenie, bunătate și grijă față de sine.     În acest demers greu de ținut în bună cumpănă, în fața mîndriei, a onorurilor și a expunerii, care o ispitesc la tot pasul, Victoria Zidaru se alină spunînd că nu doar ele o ispitesc, ci și refugiul în miresmele înaintașilor, pe care îi consideră, cronologic și spiritual, cu mult mai aproape și mai plăcuți lui Dumnezeu față de cei de astăzi. Și totuși, pe cei de astăzi încearcă să-i retrimită cît mai aproape de acea Zi întîi, printr-o infuzie de cuvînt, spirit și plante cinstite egal. Să fie această dorință dintr-o teamă față de îndemnul Să nu fiți căldicei, pe care îl aduce în atenție atît Apocalipsa lui Ioan, cît și Hildegard von Bingen în Scivias? Sau este o manifestare firească a îndrăgostitului de Dumnezeu, care imaginează pregustări ale bunelor miresme din Grădina Raiului și căruia ardoarea credinței și experiența spirituală îi asigură coerența în viață și în artă? Nu putem să știm cu adevărat, însă putem să mergem cu bună-credință la întîlnirea cu instalația Ziua Întîi, să o vedem, pipăim, gustăm, auzim și mirosim. Doar astfel o să ne lămurim asupra efectului său tămăduitor sau măcar întrebător. Este oare această imaginare a Victoriei Zidaru o capsulă de regăsire și păstrare a sensului ascendent, atît de necerar omului și artistului?   Note: 1 Hildegard din Bingen, Scivias, Părțile I-II, ediție bilingvă, trad. din lb. latină de Marinela Diana Marinescu, îngrijire critică și introducere de Lavinia Grijac; vol. I, Partea I, Viziunea II, Editura Polirom, 2021, p. 79. 2 Vezi: Hildegarde de Bingen, Scivias, traduit par Raymond Chamonal et Pierre Lachèze. Introduction de Albert Battandier: Sainte Hildegarde, Le zèle des vertus s’animant pour le salut des peuples, Treizième et dernière vision, Arbre d’Or, Genève, 2007, pp. 340-347. 3 Hildegard din Bingen, ed. cit., vol. I, Partea I, Viziunea IV, p. 155. 4 Ibidem. Partea II, Viziunea VI, p. 405. 5 Ibidem. p. 413. 6 Cuvintele Victoriei Zidaru, aflate între ghilimele, sînt culese din lungile noastre discuții și texte schimbate în perioada documentării expoziției. ExpozițieVictoria Zidaru – Ziua Întîi, Muzeul Naţional de Artă Contemporană, București,            2 noiembrie 2023-31 martie 2024 (curatoare: Ruxandra Demetrescu)" ["post_title"]=> string(44) "Natura, spiritul și cuvîntul cinstite egal" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(41) "natura-spiritul-si-cuvintul-cinstite-egal" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-15 11:39:55" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 08:39:55" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240058" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [11]=> object(WP_Post)#36369 (24) { ["ID"]=> int(240004) ["post_author"]=> string(3) "854" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-15 09:52:16" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 06:52:16" ["post_content"]=> string(16471) "Lector universitar și psihoterapeut de orientare psihanalitică, Corneliu Irimia are o experiență de cabinet de peste 25 de ani. Formator și supervizor în psihoterapia adultului, copilului și adolescentului, este președintele Asociației de Consiliere și Psihoterapie Psihanalitică din București și membru direct al Asociației Internaționale de Psihanaliză. A obținut un master în psihanaliză și este doctor în psihopatologie al Universității Paris Diderot. Specializat în psihoterapii scurte psihodinamice și în terapia sistemelor familiei interioare, este autor al cărților Idealizare și dragoste (2003), Peisaje interioare. Rescrierea istoriei emoționale prin psihoterapie psihanalitică (2017) și O viață regăsită. Roman de dezvoltare personală, carte lansată la începutul acestui an la Editura Trei, o insolită explorare despre iubire, traumă, vindecare sufletească și (re)cunoașterea demonilor interiori. Cartea dvs., multistratificată, este un jurnalul al transformărilor și confruntărilor interioare, dar și o ficțiune „psi“. Unde ar trebui librarul să așeze acest volum – mai aproape de Cartea roșie a lui Jung sau alături de Cuvinte care eliberează, celebrul „roman al unei psihanalize“ de Marie Cardinal? Unii oameni aleg să înlocuiască cuvîntul „viață“ prin cuvîntul „durere“ în celebrul îndemn al lui Socrate: „O viață care nu este examinată nu merită trăită“. Ei aleg în acel moment să înceapă o psihanaliză personală. Aici trebuie să avem grijă să nu fim satisfăcuți, în mod fals, de o lozincă masochistă care pune accentul pe suferință și pe întîrzierea asupra ei („O durere care nu este examinată nu merită trăită“), în loc să adoptăm o atitudine transformatoare corectă („O durere care nu este analizată este îndurată, și nu trăită“, iar asta ar trebui să ne îngrijoreze și să ne împingă spre o schimbare). Unii pacienți aflați în terapie psihanalitică spun la finalul unei ședințe cathartice: „Astăzi, poate pentru prima oară în ultimii 20 de ani, mă uit într-un mod complet diferit la durerea confuză legată de trauma mea din copilărie, în care am fost prins cu totul pînă acum“. Cum înțelegem momentul acesta de eliberare de sub domnia suferinței? O parte a celui supus căutării de sine devine o parte vindecătoare, terapeutică, pentru o altă parte, cea care suferă. Cele două părți par să aibă structuri complet diferite, deși ambele aparțin aceleiași persoane: și vindecătorul, și suferindul sînt un același sine. Doar că, prin experiența psihoterapiei, o parte a sinelui ajunge să se privească în timp ce trăiește și, în plus, vrea să se descrie pe sine unui terapeut (sau unui cititor). Este nevoie, așadar, de un martor, de un al treilea.  Acest rol al unui al treilea a fost jucat, în cazul Cărții roșii a lui Jung, de însăși ideea de jurnal, care primește în el figuri ale inconștientului – personal și colectiv –, care au rescris, într-un sens, Divina Comedie. Ceea ce ne arată că adevărata vindecare profundă, cea care ne pune inconștientul în șantier, se face după anumite direcții. Ne vindecăm interior urmînd anumite axe interioare pre-scrise. Nu sîntem aici atît de liberi pe cît ne-am dori. Oricum, la început, sîntem sclavii propriei dureri. Ne strîngem în chingi și nu mai știm, apoi, timp de mai mulți ani, să ni le desfacem. Dacă doar îi vom învinovăți pe ceilalți pentru tragismul propriei noastre vieți, vom muri așa, înlănțuiți și nemulțumiți. Vom avea o moarte cu „m“ mic. Jung ne învață cum să scriem cuvintele care ne descriu și ne eliberează, cele care ne cad în suflet și înfloresc în noi de acolo, ne învață să scriem folosind doar litera „m“ mare.  Cartea dvs. este, totuși, și un roman „psi“. Cei doi protagoniști (și îndrăgostiți), Alexandru și Andra, terapeuți începători, urmează ei înșiși o psihoterapie personală cu alți vindecători mai experimentați. El coboară în „Casa Hăului“. Ea se vîră în „peșteri înguste“ și fortificate. Mersul la terapie este o coborîre în Infern? Cred că nu ne putem vindeca suferințele psihologice, nu ne putem elibera de locul nostru călduț, în care sîntem plasați de Manualul de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale (DSM-5), decît dacă ne trăim durerile adevărate, insuportabile, și nu pe cele false. Doar că personalitatea noastră s-a construit cu răbdare, din copilărie și pînă în prezent, în așa fel încît să refuze durerea interioară, să o anuleze, să o cliveze în părți mici, care pot fi distruse mai ușor, sau să o privească de sus, din lumea spiritului, cea în care ne credem în siguranță. „Nu mă atinge!“, ne strigă copilul rănit, abandonat, făcut de rușine, copilul îndoliat din noi. Și tot el: „Cît de mult aș vrea să mă vezi, să-ți strig lucrurile prin care am trecut!“. Într-un mod misterios, după o anume traumă care are loc la o vîrstă timpurie, copilul mic este încuiat în fortificații făcute din materiale psihologice impenetrabile, departe de privirile oamenilor și ale sinelui propriu. O parte care își arogă drepturi de apărător ni-l ascunde pe propriul copil traumatizat, astfel încît nici nu mai știm că îl avem în noi. În felul acesta, putem merge la școală, învăța lucruri noi, ne putem juca și împrieteni cu alții de vîrsta noastră. Învățăm, fără să știm, să trăim cu vocea surdă din fundal, iar cu timpul nici nu o mai auzim. Doar că tot ce este îngropat în psihic se poartă ca un strigoi. Mircea Eliade, în anii bătrîneții, a crezut că va muri pe loc în timp ce asculta un concert simfonic în care tobele mari erau în prim-plan. A supraviețuit atacului de panică generat de sunetele tobelor, care îl loveau direct în trecutul său. Abia după un travaliu de autoanaliză a asociat, vindecător, tobele auzite în prezent cu tunetele și fulgerele din jurul său pe cînd era un adolescent rătăcit, singur, pe mare, în mijlocul unui uragan, într-o bărcuță, fără să pară a avea nici o șansă de supraviețuire. Sîntem locuiți de astfel de bombe cu ceas. Dacă nu mergem în căutarea lor, după modelul lui Alexandru și al Andrei, vom trăi într-un gen de iad, mai mic sau mai mare. Timpul care trece nu rezolvă nimic, după cum vedem în cazul lui Eliade și al oricărui alt om. Doar timpul petrecut fructuos într-o psihoterapie. Sau trăind o mare relație de iubire, o dragoste adevărată, care ne ajută și să economisim sumele exorbitante plătite la terapeut. Povestea de iubire dintre Andra și Alexandru se înfiripă la un atelier de dezvoltare personală. Dar nu-i vedem pe cei doi îndrăgostiți mergînd nici la cinema, nici în parc, ci aflăm că, de fapt, se tem să se avînte orbește într-o nouă relație de iubire. Ce știu cei doi, dar nu știu alte cupluri consumate de iubirea-fulger? Cele două personaje știu de la creatorul lor (autorul), dar și din relațiile lor de iubire anterioare că, simbolic, vor deveni unul pentru celălalt, după luna de miere, tobele nedorite ale unui concert simfonic, ca în relatarea lui Mircea Eliade. Relația de iubire este atelierul de dezvoltare personală cel mai intens pe care viața ni-l impune, și asta fără să ne întrebe dacă vrem să ne înscriem sau nu. Doar că noi nu știm s-o „folosim“ ca atare. Îi solicităm partenerului doar plăcerile pe care ni le oferă și îi respingem vocația de revelator al sinelui nostru, care nu vrea să fie cunoscut sub nici un motiv. Rușinea radicală ne împiedică să ne arătăm cuiva, deși, paradoxal, ceea ce ne dorim cel mai mult este să fim văzuți. Astfel, relațiile cele mai intime se petrec între celule izolate una de cealaltă. Riscăm să cunoaștem adevărata intimitate afectivă doar în cabinetul unui terapeut, pe care îl frecventăm mai mulți ani pînă să ne dăm acordul pentru o apropiere umană adevărată.  Putem să acceptăm că iubirea pentru celălalt merge în paralel cu durerea pe care tot el ți-o stîrnește? Și asta pentru că este diferit, pentru că nu dorește fuziunea cu tine, pentru că îți este prea asemănător, pentru că îți rezistă, pentru că te atrage într-o lume străină populată doar de propria lui familie interioară sau exterioară. Îl iubești-urăști pe celălalt pentru că îi trezește din morți, pentru tine, pe cei care te-au traumatizat în copilărie și care încep să-l transforme pe el în portavocea lor. Astfel, îi vezi prin el pe cei vechi în fața ta, înviați. Nu cred că trebuie să ne supărăm pe partener. Este posibil ca viața adultă să însemne obligația de a-ți accepta și vindeca sufletul îndurerat (pentru că a fost arat într-un mod neîndemînatic) de propriii părinți de demult. Este nevoie să vindeci faptul că părinții, care ar fi trebuit să te protejeze, au devenit, în primii tăi ani, atacatorii de care a trebuit să te protejezi singur, fără să știi cum și fără să ai puterea necesară. Din această cauză nu ne putem vindeca singuri mai tîrziu: pentru că am învățat la începuturile vieții doar să ne apărăm, în condiții de urgență, cu mijloace puține, și nu cum să fim propriii vindecători. Vorbiți mult în carte despre „copilul interior“. Ce sau cine este el?  Copilul interior, mai exact copiii interiori – pentru că avem, probabil, cîteva zeci de astfel de mici ființe care ne poartă traumele vechi – se referă, prin definiție, la sinele nostru, din care scoatem fericitele amintiri din copilărie, de tipul celor descrise de Ion Creangă. De asemenea, acești copii interiori poartă un stigmat: sînt partea din noi de care nu ne place. Majoritatea dintre noi afirmăm că ne plac copiii. Dar nu completăm niciodată cu gîndul nostru secret: copiii din mine nu îmi plac. Cît aș vrea să scap de fragilitatea, de neputința și de frica de abandon pe care mă obligă să le simt! Vrem să uităm de ceea ce ni s-a făcut în primii ani de viață, astfel încît, în adolescență și în prima tinerețe, ajungem să ne ocupam doar cu asta. Ne trăim cei mai frumoși ani avînd grijă să nu fim cunoscuți cu adevărat. Pentru că doar așa vom putea fi iubiți. Așadar, căutăm să fim iubiți pentru cine nu sîntem noi. Un paradox pe care nu-l pot gîndi și rezolva decît cei care au un eu-observator plin de compasiune.  Cartea este construită dintr-o serie de confruntări interioare în care diverse părți ale psihicului intră în dialog. Sînt părți ce poarte nume mitice – Preotul Tristeții, Zeița-Mamă, Fantoma din Grotă –, care îmi aduc aminte de Cartea roșie a lui Jung, pe care am invocat-o deja… Imaginația activă, după cum a numit-o Jung, este foarte aproape de starea în care am scris cartea sau, mai exact, de starea în care am lăsat să se scrie ceea ce se voia spus. Tot așa, m-au ajutat protocolul imaginat de Richard Schwartz în cadrul metodei sale de accesare a sub-personalităților din terapia sistemelor familiei interioare (Internal Family Systems), precum și asocierea liberă din psihanaliză. Toate acestea duc la o stare pe care Bion (un important psihanalist) o numea „fără memorie și fără dorință“, o stare de conștiință în care putem asculta, fără a bloca, ceea ce se dorește să ni se spună dinspre lumile neconștiente. Am observat că, la mine, primul strat al inconștientului preferă să scrie în proză. Următorul strat, mai profund, preferă poemul. Între figurile inconștientului și cartea ca produs final se află scriitorul, care alege cuvintele ce descriu cel mai bine imaginile puse la dispoziție de inconștient.  Scriitorii care vorbeau, în trecut, de muza ce îi inspiră se refereau, cred, la personaje interioare – locuitoare ale psihicului inconștient – care așteptau de mult ca sinele rațional să le lase să-și spună povestea. Zona din inconștientul-care-vrea-să-scrie se află și foarte aproape de mesajele corpului. Gendlin, fondatorul metodei Focusing, prin care învățăm să ascultăm cu adevărat mesajele pline de sens și subtilitate ale corpului, a definit, extrem de interesant, inconștientul ca fiind corpul. Richard Schwartz, prin Internal Family Systems, a descoperit o cale extrem de rapidă de a obține acces la figuri din inconștientul profund (structurate în adevărate familii interioare), dar, în același timp, și o cale extrem de respectuoasă față de legile acestei alte lumi care trăiește în psihicul nostru și de care, de obicei, ne speriem, căci credem că n-o putem stăpîni. Inconștientul este insuportabilul din noi. Cartea O viață regăsită se referă la aducerea a ceea ce este al nostru, dar nu ne aparține (voci interioare puternice, figuri iraționale care ne determină să luăm decizii ce nu sînt resimțite ca aparținîndu-ne, părți interioare care ne coordonează relațiile cu ceilalți) și la transformarea lor într-un limbaj al adevărului structurat și care să aibă, dacă este posibil, și valoare estetică și terapeutică.  „Cui îi scriu aceste fraze? Și mie, și ție, terapeutul meu“, meditează Alexandru la un moment dat, cînd îi scrie o scrisoare tămăduitorului său. Tot așa, întreb și eu: pentru cine ați scris acest „roman de dezvoltare personală“? A scrie o carte înseamnă să-ți depășești angoasele care îți înconjoară nucleul sinelui, să accepți să-ți transformi inima într-un șantier, fără să știi dacă, la final, ea va fi lărgită sau chircită, mai primitoare sau complet închisă în urma acestui demers necunoscut pe care îl declanșezi și îl întreții conștient de-a lungul mai multor ani. Va deveni ea oare centrul acțiunilor tale, va fi ea regizorul-scenaristul-scribul-actorul-creatorul vieții tale, care va genera sens și vindecare, te va apropia ea de Creatorul-de-Suflete? Asumarea acestor riscuri, avîntarea către necunoscutul psihologic au fost transcrise pentru a le da o voce celor ce suferă și care cred că sînt singuri cu durerea lor, că sînt anormali și demni de a fi respinși. Am scris cartea și pentru a le da speranța, reală, că vindecarea interioară are loc.   

Interviu realizat de Victor POPESCU

" ["post_title"]=> string(102) "„Am scris cartea pentru a le da o voce celor ce suferă și cred că sînt singuri cu durerea lor“" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(92) "am-scris-cartea-pentru-a-le-da-o-voce-celor-ce-sufera-si-cred-ca-sint-singuri-cu-durerea-lor" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-15 09:56:40" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 06:56:40" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240004" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [12]=> object(WP_Post)#36368 (24) { ["ID"]=> int(240053) ["post_author"]=> string(3) "550" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-15 11:26:19" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 08:26:19" ["post_content"]=> string(18485) "În decembrie 2022, eram la Cluj, pentru a face un cuvînt de deschidere la expoziția lui Corneliu Baba, la Muzeul de Artă, prima organizată vreodată în acest oraș. Atunci mi s-a făcut invitația de a merge să văd o expoziție la Galeria Relicvar (https://relicvar.ro/). Mare mi-a fost mirarea să constat că acea galerie era la subsolul unei biserici care-l are ca patron pe Sfîntul Profet Ilie, iar biserica însăși a fost remodelată în interiorul unui bloc neterminat, cu patru niveluri. Părintele paroh Vasile Istrati a încercat nu doar să-i confere un aspect de biserică bizantină, după un program pe care l-a urmărit pas cu pas din 2005, prin detalii și proporții, dar a mai avut și această idee sănătoasă, să continue funcția culturală a bisericii, prin crearea unei galerii de artă contemporană. Galeria Relicvar este continuatoarea unei mai vechi inițiative, care s-a numit Horeb (susținută tot de părintele Vasile Istrati, alături de antropologul și muzeograful Florin Gherasim). Programul actualei galerii este gîndit și promovat în continuare de părintele paroh și a făcut, începînd cu 2019 – după reamenajarea ilustră a spațiului –, nouă expoziții, iar printre expozanți au fost, în expoziții de grup și personale: Vasile Gorduz, Lucian Popăilă, Bogdan Vlăduță, Ioan Popdan, Andrei Ispas, Silvia Radu, Vasile Istrati, Mircea But, Diana Varga ș.a. Atunci, în decembrie 2022, am admirat expoziția pictorului Dan Isăilă – artistul care, prin lucrările sale, îmi oferă un vast material de meditație și cugetări asupra a ceea ce mai înseamnă astăzi un artist contemporan, care lucrează în afara timpului. Expoziția Rămîne de văzut (14.12.2023 – 31.01.2024) a regretatului Vasile Varga (1921-2005) a fost, cred, un eveniment major al artei românești, dar, din păcate, a trecut aproape fără ecou în media de specialitate (atîta cîtă este), de aceea, am considerat că este momentul oportun de a consemna acest eveniment, prin a le solicita celor doi curatori, Andrei Ispas și Vasile Istrati, să ofere textul curatorial spre o mai largă difuzare, text pe care l-a semnat părintele Vasile Istrati, spre a atrage atenția asupra moștenirii teoretice și vizuale lăsate de acest artist unic, alături de soția sa, istoricul de artă Eleonora Costescu (1916-2002). Trebuie adăugat că Vasile Varga a fost un apropiat al grupului Prolog și a expus în 1970 într-o expoziție cu Paul Gherasim, la Suceava. Prietenia celor doi artiști a durat întreaga lor viață. De la un moment dat, Eleonora Costescu și Vasile Varga au devenit promotorii mișcării artistice din Banat și nu numai, prin organizarea de expoziții la Reșița, Turnu-Severin, Rîmnicu Vîlcea și Lipova, oraș în care cei doi s-au stabilit din 1992 și au amenajat o casă-muzeu, pe care însă autoritățile locale nu și-o asumă la modul cel mai serios ca pe un patrimoniu inestimabil, demn de pus pe harta culturală a urbei, ca loc de atracție și demnitate intelectuală. Rămîne de văzut „27 iunie 1972: Ordine practică a culorilor, cu valabilitate generală, îmbrățișînd toate posibilitățile picturei (expresiei), bi și tri-dimensionale, «de culoare», «de valori» și de «clar-obscur», de la Fra Angelico la Tițian, de la Velazquez la Rubens, de la Rafael la Rembrandt, de la Chardin la Delacroix, de la Corot la Cezanne, de la Monet la Van Gogh, de la Lautrec la Gauguin, de la Bonnard la Rouault și la Morandi… Prezenta ordine este rezultatul unor căutări de 22 de ani, din 1950 pînă azi, timp în care, mai mult sau mai puțin, m-am tot învîrtit prin hățișul unor posibilități, totdeauna parțiale și relativ nemulțumitoare. Ele cuprindeau totuși cîte un anumit grad de adevăr, dar nu le puteam integra într-o realitate de ansamblu. Ceea ce înseamnă că punctul din care fuseseră sesizate nu era cel adevărat. De multe ori am avut iluzia că aceea este calea bună, pentru ca, după cîteva ceasuri sau zile, fie să pierd din nou firul, fie să se dovedească că nu eram pe drumul cel bun. În sfîrșit, zilele acestea se pare că i-am dat de capăt, dacă nu cumva e și de data asta o nouă iluzie. Să sperăm că nu. Necesitatea acestei preocupări mi-a apărut la scurt timp, după părăsirea tehnicei pastelului, prin 1950. De unde, după primele «succese» de paletă ce mă iluzionam că isbutisem, am ajuns curînd la sentimental decalajului disperant dintre ceea ce simțeam la contactul cu natura și ceea ce parveneam să realizez pe pînză. Suferința aceasta insuportabilă și demoralizantă m-a împins să încep să caut sistematic legătura determinant ascunsă dintre culori, cea care dă nașterea diferitelor raporturi și expresiei lor. Numai că aceasta nu era una singură, ci multiplă și în continuă mișcare. Am început deci acest studiu îndelungat și complicat, prin a studia tonalitățile culorilor fudamentale una cîte una… În tot acest răstimp, despre prea puține lucrări ale mele se poate spune că erau lucrări artistice, inspirate. Cele mai multe nu au fost decît studii, făcînd parte din acest lung proces de investigare, și care vizau o cunoaștere care să deslege aripile inspirației și ale puterii, atunci cînd va veni vremea pentru aceasta – dacă voi ajunge la capăt înainte de moarte”. Așa își începe Vasile Varga (1921-2005) concluziile unui efort de peste 20 de ani de studii personale privind „posibilitățile picturei” și deslușire a unei „ordini practice a culorilor”. Caz singular în plastica românească, Vasile Varga a fost un autodidact, un împătimit al picturii, considerată ca „știință a culorilor, un lucru complicat căruia fiecare pictor trebuie să se străduiască să-i deslușească sensurile”. Dezamăgit de Institutul de Arte de la începutul anilor 1950, Vasile Varga a luat pictura pe cont propriu, începînd în 1950 un obsedant studiu asupra posibilităților culorii, considerat de către unii confrați care l-au cunoscut ca fiind utopic și indescifrabil. El caută cu obstinație piatra filozofală a picturii, într-un îndîrjit demers alchimic, studiind amestecul tonurilor după calcule sofisticate, apoi experimentează rezultatul în natură. Folosește exclusiv mijloace empirice, o terminologie proprie, prescurtări, totul e rațiune, gîndire, știință. Este perioada bazată pe observație și analiză, pe rațiune și aplicații practice. În 1972, sintetizează sistemul său cromatic în numai șase pagini dactilografiate, ajungînd la ceea ce el numește „Principiul disocierii culorilor triadice”. Peste un cadran rotitor al cercului cromatic cu 24 de culori (sau, într-o altă variantă, cu 18 culori) se suprapune un alt cerc din carton (numit „diagramă”), pe care este desenat un triunghi, ale cărui vîrfuri să corespundă geometric cu poziția în cerc a celor trei culori fundamentale. Prin rotire, se va găsi poziția tuturor celorlalte diferențe-culori între ele, respectiv funcția fiecărei combinații de trei culori dispuse în acest triunghi. Valorarea culorii se face de obicei în trei trepte, de unde și denumirea de „amestec triadic”. Cadranul mobil este rotit „în sus spre luminare” sau „în jos spre umbrire”, către rece sau cald. Varga creează pentru fiecare lucrare astfel de cadrane rotitoare pe care trasează „raze triadice”, grafice complicate, a căror structură enigmatică rămîne necunoscută pînă cînd cineva se va încumeta să o descifreze. Prima jumătate a anilor ’70 aduce o schimbare de paradigmă. Vasile Varga începe să aibă îndoieli cu privire la propriile descoperiri, la exclusivitatea mijloacelor empirice în practica artistică și caută noi soluții. „Am hotărît – scrie el – să nu mai pictez decît ceea ce îmi vine și nu din rațiune și necesitate. Pe vremea cînd pictam la Lipova (1946-47), tăria mea era ignoranța. Neștiind nimic de cerințele de a fi la pas cu «poporul» artei, entuziasmul meu pentru natură era întreg, trăiam în absolut. În lume, însă, pictorii s-au îndepărtat de la acest izvor de iluminare. Cînd unii au apucat pe calea scornelilor minții în pictură, toți au trebuit să pornească de la acel «nivel», pentru a nu rămîne «codași». Am cîștigat o știință a picturii uleiului, dar mi-am periclitat candoarea și siguranța și cu ele putința de a trăi lucrurile în chip absolut – singura șansă dacă nu vrei s-o apuci pe calea pervertirii. Pe calea minții nu mă pot pune cu alții care n-au șansa mea. Lor le rămîn scornelile imaginației dezlegate de suflet, desprinsă și «eliberată» de natură, de vitalitate, de viață” (miercuri, 9 aprilie 1975, Caiet IV, 1973-76, pp. 109-110). După ce analizează felul cum a conceput Van Gogh portretul lui Roulin (1889), metodă din care mișcarea fauvilor și, în special, Matisse s-au inspirat, Varga concluzionează că, totuși, nu mai are valoare să mergi pe aceleași urme. „Ar trebui să nu mai pictez nimic pe baza ideilor de atunci și să mă stabilesc pe terenul de idei a timpului meu, care e cel de azi” (18 septembrie 1975, Caiet IV, 73-76, pp. 118-119). „Nimic nu poate înlocui inspirația, harul. Dar cunoștințele profesionale au și ele valoarea lor. Sînt curios dacă îmi vor folosi la ceva, cînd voi avea inspirație, dacă voi mai avea vreodată” (Caiet IV, p. 130). Apoi, într-o altă notiță: „Nu îmi lipsește acum decît mînă ușoară și suflet entuziast ca să pot picta bine ceea ce simt, sau ceea ce mai simt încă. Mîna – poate vine prin exercițiu. Dar sufletul ușor cine mi-l va face?” (joi, 24 septembrie 1975, Caiet IV, p. 149).  El începe să pună la îndoială principiul observației și al analizei pe care se bazase multă vreme: „Ancorat în tirania acestui principiu, spiritul plutește în derivă pe marea mișcătoare a fenomenelor optice, a schimbărilor luminii... Pictorul devine o victimă a acestei necontenite mișcări și înlănțuiri pe care, dacă continuă să le urmărească și să le «redea», este pierdut” (Caiet IV, p. 150). El își propune să găsească mai întîi „conceptul ideal”, lăsînd la o parte lucrul „în baza acțiunii senzațiilor”. „Acest tablou – scrie el, referindu-se la una dintre lucrările sale – este o înfrîngere răsunătoare a virtuților științei de a picta, în fața imperativelor categorice a spiritului artistic de interpretare” (Caiet IV, p. 151). Așadar, din această perioadă se observă tendința de trecere a lui Vasile Varga de la pictura de observație spre pictura de concepție, el exemplificînd aceasta cu pictura din perioada franceză a lui Van Gogh.  Este o perioadă de noi descoperiri, în care el nu se mai mulțumește să spună „ceea ce s-a spus deja”. Fiecare nouă „dumirire” îi provoacă bucurie și dorința de a explora cu și mai multă îndîrjire. El vrea să inventeze „o altă metodă, susceptibilă să permită mai multă independență în gîndirea pictorului față de imitarea naturii”. Anii ’90 sînt deosebit de fertili, în caiete apar din cînd în cînd concluzii entuziaste despre principii ale cromaticii, care, însumate, ar putea constitui un excepțional material de studiu pentru tinerii artiști și nu numai. Cu toate acestea, el consideră că încă este departe de a fi ajuns la adevărata cunoaștere a tainelor picturii: „E curios – scria în 1992 – cum la 70 de ani sînt încă atît de departe de ceea ce aș cere să fac în pictură... nu realizez o coerență la nivelul de calitate de care am nevoie” (Caiet XXIV/92/II, p. 11). Dar, dacă în anul 1977 se întreba: „Doamne, oare cînd voi ști să pictez?” (Caiet OO, 1976-1978, p. 126), în 1992, Vasile Varga scrie: „Parcă încep să înțeleg cum trebuie să pictez ca să mă mulțumească expresia culorii” (Caiet XXIII/1992/I, p. 7 ). În sfîrșit, la mijlocul anilor ’90, urmează o a treia perioadă, aceea a certitudinilor, puse însă mereu la îndoială. În 1995, Varga notează: „S-au risipit dubiile cu privire la care metodă de lucru e mai bună, care mă poate duce mai aproape de ceea ce urmăresc. Ei bine, amestecul de complementare e cel mai bun. Nici unul din celelalte nu-l poate egala. Lucrările din ultimele trei zile stau mărturie... Am căuat mereu alte metode, crezînd că metoda e de vină. Dar aceste lucrări au toate calitățile amestecului triadic, ca și ale tuturor celorlalte metode folosite de-a lungul vieții, fără nici una din defectele lor, ceea ce dovedește că nu metoda a fost de vină, repet, ci felul cum am folosit-o, o descurajare relativ facilă și, poate, o instabilitate, o lipsă de dîrzenie în perseverare pe termen scurt. Dar de vină a fost că nu am fost destul de perspicace pentru ca să nu-mi scape natura schimbărilor de expresie și de posibilă funcție de rost în ansamblul lucrării, diferitele expresii pe care o culoare le capătă prin amestecul ei cu o complementară. Acum am învățat cum să obțin o combinație de amestec pentru ca expresia să fie mai strălucitoare sau mai surdă, cum să mă deplasez de la stînga la dreapta între cele două culori, și de sus în jos și invers, între două valori ale acestor culori. Și lucrul acesta este minunat” (Caiet XXVI/ 94-95, p. 186 ).  Acestea sînt cîteva schițe de concluzii la care am ajuns după o cercetare, totuși fragmentară, a cîtorva caiete ale artistului. Expoziția de la Relicvar nu este despre lucrările lui Varga, ci despre metoda sa. Opera lui Vasile Varga nu poate fi cunoscută doar din lucrări, ci este nevoie de o atentă analiză a caietelor sale care sînt documentate cu acribie științifică. Acolo Varga își dezvăluie procesul, îl pune pe tavă, neavînd nimic de ascuns, nimic „doar pentru sine”, spre deosebire de artiștii de astăzi, care creează un „mister” în jurul propriei persoane, ascunzîndu-și metoda de lucru. Tot ceea ce descoperă vrea să împărtășească tuturor pentru ca și alții să se folosească de ele. Varga arată care sînt punctele slabe ale fiecărei lucrări, fiind extrem de critic cu sine. Procesul căutării îndelungate este un lux pe care artistul contempran nu și-l mai poate permite, el fiind doar o verigă dintr-un lanț, avînd rolul de a „produce”. Vasile Varga a avut tot timpul îndoieli, a supus unei aspre critici orice rezultat obținut cu un mare efort. Dacă, într-o primă fază, el a dorit să descopere metoda marilor înaintași, pînă la urmă a căutat și o cale proprie, nouă, adaptată vremurilor sale. Nu a avut pretenția că a reușit deplin. Dar, folosindu-ne de o expresie des întîlnită în caietele sale, în ce măsură a reușit asta, „rămîne de văzut”.  Donația Varga, aflată astăzi în proprietatea Primăriei Orașului Lipova, conține sute de lucrări, mape cu desene și studii, obiecte personale și caiete cu însemnări care așteaptă să fie studiate și descifrate. Ele constituie o comoară, un excepțional material de studiu, demne de un Paul Klee sau Johannes Itten. Dacă cineva s-ar încumeta să descifreze și să pună în practică metoda imaginată de Vasile Varga, să transcrie fascinantele sale „caiete”, avem convingerea că observațiile sale asupra tainei „culorii în lumină” nu ar mai fi considerate utopice, ci ar putea constitui un foarte valoros material de studiu pentru noile generații de artiști. 
" ["post_title"]=> string(18) "Varga și Relicvar" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(17) "varga-si-relicvar" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-15 11:26:19" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 08:26:19" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240053" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } [13]=> object(WP_Post)#36367 (24) { ["ID"]=> int(239967) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-15 09:50:37" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 06:50:37" ["post_content"]=> string(1691) "

Încă de la primele sale ediții, la Premiile Observator cultural i-am celebrat pe traducătorii români – și nu numai – care ne-au făcut familiare atît de multe capodopere ale literaturii mondiale. După ce an de an am acordat și un Premiu pentru Traducere, la ultimele trei ediții ale Galei Premiilor Observator cultural am avut plăcerea să oferim un Premiu special pentru traducere din limba spaniolă, în colaborare cu Institutul Cervantes. Anul acesta, avem marea bucurie de putea acorda patru astfel de premii, pentru traduceri din limbile spaniolă, franceză și germană. Le sîntem recunoscători partenerilor noștri care susțin acest demers: Institutul Cervantes, Organisation Internationale de la Francophonie și Institutul Goethe București.

Invităm editurile din România care publică traduceri din limbile spaniolă, franceză și germană să ne trimită pe adresa de e-mail a redacției ([email protected]) o listă cu toate titlurile traduse pentru prima dată în limba română în 2023 din limbile menționate anterior și, în măsura posibilităților, cîte un exemplar din aceste volume pentru jurizare pe adresa redacției Observator cultural – Mun. București, Sector 1, Str. Herăstrău nr. 13.

" ["post_title"]=> string(32) "Premii speciale pentru traducere" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(32) "premii-speciale-pentru-traducere" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-15 09:50:37" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 06:50:37" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=239967" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [14]=> object(WP_Post)#36366 (24) { ["ID"]=> int(240036) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-15 10:35:02" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 07:35:02" ["post_content"]=> string(4253) "Din foarfecă și din condei de Juan Pablo Villalobos, traducere de Ioana-Gabriela Dumitrescu, Editura Curtea Veche, 2024, 112 p.  Cum arată o zi din viața unui scriitor care, în ciuda modestiei pe care o degajă cu privire la meseria lui, se arată cumva foarte mulțumit de abilitățile sale? Din foarfecă și din condei de Juan Pablo Villalobos, carte apărută la Editura Curtea Veche, în traducerea Ioanei-Gabriela Dumitrescu, spune povestea unui astfel de scriitor. Presărată cu întîmplări hazlii și aproape carticaturești, această carte încearcă să teoretizeze procesul de scriere a unui roman, în același timp parodiind convenționalismul și restricțiile oferite de etica GDPR. Astfel, atunci cînd e rugat să nu includă nume sau fapte în romanul la care lucrează, naratorul le exclude în permanență, lăsînd goluri în povestire pe care ni le puteam doar imagina (copiii lui sînt „adolescentul“ și „fetița“, soția devine doar „brazilianca“, paznicul – „ecuatorianul“). Pentru că, după cum spune și autorul: „Așa se întîmplă în literatură, scrii despre un lucru, cînd de fapt vorbești despre altul“ sau „Dacă era adevărat ce îi spusesem adolescentului, anume că literatura exprimă întotdeauna altceva, dincolo de aparențe, și că în spatele sau dedesubtul oricărei povești se găsește o a doua poveste, o altă istorisire ascunsă care nu se spune, porțiunea din aisberg aflată în apă“.  Întîmplările din acea zi (sau zile, nu aflăm niciodată exact) devin un soi de curs de scriere creatoare în care naratorul nu doar descrie întîmplările, ci explică și procesul narativ: „Am început să-i povestesc ce mi s-a întîmplat, exersînd tonul și perspectiva pe care aveam să le folosesc ulterior aici, în paginile anterioare. Exagerînd puțintel. Încercînd să inoculez o anumită doză de suspans și intrigă“.  Acest senzaționalism e prezent pe tot parcursul cărții. De la degetul pe care îl taie frizerița la care merge, pînă la reacțiile oamenilor din jur, la „fanul“ care îl urmărește peste tot și care se zbătea să scape de responsabilitățile paterne (sau cel puțin așa ni se sugerează, dar, în fond, nu aflăm niciodată). Se întîmplă atît de multe în ziua aceea (sau, mai bine zis, în jumătatea de zi), încît ne e greu să credem că ceva din toate acelea a avut loc. La urma urmei, literatura vorbește despre „lucruri care se întîmplă în mintea mea, înăuntrul meu. Iar pe cele care se întîmplă în afară, în realitatea exterioară, le modific, astfel încît să devină literatură. Fiindcă nu există literatură de-a gata în realitate, cel puțin nu tipul de literatură care îmi place mie“. Din foarfecă și din condei e o carte despre cum se spune o poveste, despre cum se dezvoltă un personaj și, în același timp, despre integritatea unui autor. Am citit-o ca pe o povestire amuzantă, cu tîlc, dar care, în fond, poate fi citită și ca o înlănțuire de întîmplări nefericite ale unui domn care nu voia decît să meargă la birou, să-și ducă fetița la școală, să treacă pe la clinica de gastroenterologie după o adeverință de care avea nevoie soția, iar mai apoi pe la frizer – toate amestecate într-o narațiune bizară, în care realitatea și ficțiunea se amestecă pînă cînd ne resemnăm și dăm tuturor întîmplărilor credibilitatea pe care o merită. 

Alex Higyed 



" ["post_title"]=> string(25) "Bufnițele vă recomandă" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(25) "bufnitele-va-recomanda-83" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-15 10:35:02" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 07:35:02" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240036" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [15]=> object(WP_Post)#36365 (24) { ["ID"]=> int(240041) ["post_author"]=> string(1) "1" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-15 10:37:19" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 07:37:19" ["post_content"]=> string(3678) "Krystal Sutherland, The Invocations, Penguin Books, 2024, 400 p. Trei fete, un ucigaș în serie și demonii care le sînt alături la fiecare pas (mai mult sau mai puțin de bunăvoie). Zara Jones știe că magia există și are o misiune cît se poate de clară – să își aducă sora înapoi la viață. Jade Wolf avea viața perfectă, dar după o vrajă greșită care a legat un demon de sufletul ei, corpul lui Jude a început să putrezească, deși ea este în viață. Cu toate acestea, e convinsă că, dacă găsește o vrăjitoare destul de puternică, va reuși să se salveze și să alunge demonii. Emer Byrne este soluția pentru ambele fete, cu un trecut încărcat și puteri care duc la salvare și distrugere în egală măsură. Cele trei se află în mijlocul unei investigații care a lăsat multe victime în urmă, și toate vrăjitoare. Versatilitatea autoarei Krystal Sutherland nu încetează să mă impresioneze. De cînd a debutat, nu a avut o carte care să semene cu precedenta. Cu fiecare titlu nou, explorează un alt tip de poveste, iar The Invocations este un nou succes. Cu toate că poate părea la prima vedere o poveste similară cu House of Hollow (apărută în traducere în limba româna cu titlul Surorile Hallow la Editura Storia Books), este cît se poate de diferită. Este o poveste întunecată, dincolo de misterul principal al crimelor. Magia cu care cele trei tinere au de-a face este departe de magia fantasy cu care ne-am obișnuit. Fiecare invocare necesită atenție și sacrificu, iar Jude a învățat asta în cel mai dureros fel. Magia, chiar și folosită într-un scop bun, devine o primejdie pentru viața și sufletul persoanei care încearcă să o folosească. Dincolo de fantasticul cu care au de-a face personajele, The Invocations este o carte despre female rage și experiența de a fi nu numai femeie, dar o femeie cu puteri magice. Fiecare dintre cele trei fete aduce ceva deosebit în rezolvarea crimei în care au fost implicate, iar umorul lui Jude iese în evidență de fiecare dată. Zara este un elev eminent, dar devine limpede că nu prea are prieteni de vîrsta ei, iar Emer este cea care nu a avut un loc al ei multă vreme, ascunzîndu-se printre oameni de nevoie. Cele trei nu sînt exact trioul perfect, dar circumstanțele nu le dau de ales.  Un pic dark academia, un pic thriller și cu un strop de romance safic, The Invocations este o carte de început de an, dar perfectă pentru luna de Halloween. Musai de adăugat în TBR.   Măriuca Munteanu

" ["post_title"]=> string(27) "Cărturești vă recomandă" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(6) "240041" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-15 10:37:34" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 07:37:34" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240041" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [16]=> object(WP_Post)#36364 (24) { ["ID"]=> int(240060) ["post_author"]=> string(4) "5088" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-15 11:57:09" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 08:57:09" ["post_content"]=> string(3657) "[caption id="attachment_240061" align="alignright" width="204"] foto de Cătălina Flămînzeanu[/caption] „[...] În vagonul-restaurant al trenului spre București, se întîlnește din nou cu Fănuș Neagu. Surprins, acesta îl întreabă de ce nu a rămas mai mult acasă, glumind pe motivul vreunei iubiri ascunse. Aflînd că scrisese o poezie, îi cere manuscrisul. Căutîndu-se în geantă și prin buzunare, Lae își dă seama că nu mai avea foile cu textul recentei poezii, Moartea Căprioarei. Văzîndu-i îngrijorarea, Fănuș a încercat să-l liniștească: «N-ai scris-o tu? Mai scrie-o o dată!». Nici în tren, nici la București, nu a mai putut reface integral textul. După plecarea fratelui meu, am găsit manuscrisul uitat și l-am trimis imediat prin poștă. Astfel, poezia a putut să apară în revista Viața românească din luna octombrie 1954. Fratele meu nu împlinise încă 19 ani.“ Nichita Stănescu își amintește impactul emoționant al momentului în care Labiș a recitat Moartea Căprioarei, în primăvara anului 1956: „Faima lui era atît de uriașă, încît noi, studenții inodori și incolori primeam în urechi ca fiind valoroase orice știri, oricît de neînsemnate ar fi fost ele, oricît de neclare și ambigui despre el. [...] Nu-l iubeam. Eram topit de invidie. Fusese îndrăgostit de femeia pe care eu o iubeam. El publica, și semnul tipărit al literei mi se părea miraculos și de neatins. [...] Deodată, cineva de la catedră care ținea loc de tribună s-a ridicat și cu un glas rituos a zis: «Se află printre noi Nicolae Labiș și am fi fericiți dacă el ne-ar citi o poezie». [...] Văd parcă pe Labiș ridicîndu-se de o gravă noblețe naturală care lăsa puțin dureros și distant între el și noi o barieră a neatingibilului. [...] Cred că numai pentru mine a existat în acea secundă senzația gheții pe șira spinării. Calm și degajat, bonom și profund distant totodată, cu un soi de firesc al nefirescului, [...] a început să-și retrăiască poemul. [...] Într-un vers în care spunea că-și șterge mîinile de sînge pe piept, el a făcut gestul de a-și șterge mîinile pe bunda înflorată. Absolut toți, automat, ca niște copii, ne-am uitat în clipa aceea la mîinile lui și la bundă, ca și cum și mîinile și bunda ar fi fost pline de sînge.[...] Aș fi dat orice pe lume să fiu eu autorul acestei poezii. [...] Atîta vreme cît el a trăit, eu nu am publicat nici un vers. El a murit în decembrie, eu am debutat în martie, anul următor“ (Nichita Stănescu, „Sentimentul deznădăjduitor că el era de neatins“ – Gheorghe Tomozei, Moartea unui poet, Cartea Românească, București, 1972, pp. 423-425). Dacă v-a plăcut ce am povestit și mai vreți să ascultați și alte întîmplări adevărate, mă găsiți ușor – sînt profă într-o școală cu nume de poveste și sunet de clopoței. " ["post_title"]=> string(15) "Rădăcini (II)" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(11) "radacini-ii" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-15 11:57:09" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 08:57:09" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240060" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [17]=> object(WP_Post)#36363 (24) { ["ID"]=> int(240003) ["post_author"]=> string(4) "3793" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-14 12:43:55" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-14 09:43:55" ["post_content"]=> string(28345) "Emilia Marcu umblase toată ziua prin casă și-și consumase dimineața, ca de obicei, în nimicuri. Fără motiv aproape, i se părea că are o viață grea, și părerea asta nu era recentă, izvora dintr-o insatisfacție care-și făcuse loc în zilele ei cu ceva mai multă vreme în urmă, dar nu suficient de multă cît să fi devenit perfect conștientă de ea. Dacă ai fi întrebat-o „Ce-ai pățit, Emilia? De ce ești tristă?“, ar fi răspuns prin urmare ceva abstract, ca „Ei, așa sînt eu“ sau „Am fost ceva mai melancolică în ultimele zile“. Dădea răspunsul acesta cu ochi ușor goi și nu știai, ascultînd-o, dacă îți prezenta cauza adevărată a tristeții ei sau dacă nu cumva cuvintele aproape neutre n-aveau rolul să ascundă o tristețe mai grea, care venea din ceva ce i-ar fi fost poate rușine să recunoască cu totul. Umbla ziua și noaptea ca vinovată, așa că, atunci cînd începu cu adevărat să dispară, într-o dimineață, nici nu băgă de seamă, ca și cum dispariția ei ar fi venit firesc în prelungirea unei febre interioare, care o mistuise multă vreme și mocnit dinăuntru. Febră e poate prea mult spus, fiindcă Emilia Marcu nu era genul de femeie care să ardă mocnit; de fapt, abia dacă putea să se înflăcăreze chiar și în situații ce-ar fi cerut-o și ținea minte foarte vag, din toată viața ei, numai cîteva momente în care i se păruse că e luată pe sus de emoție. Trăsătura ei fundamentală era, s-ar putea spune, o anumită stăpînire de sine, prinsă undeva între indiferență și excentricitate. Acestei stăpîniri de sine îi adăuga o frumusețe nu ieșită din comun, dar care nu putea fi trecută cu vederea, mai ales la cei 33 de ani pe care-i împlinise și pe care nu era suficient de cuprinsă de faimosul misticism al vîrstei de mijloc ca să-i interpreteze altfel decît banal, ca un 3 urmînd alt 3, fără nici o semnificație deosebită. În fiecare din activitățile ei zilnice, Emilia Marcu aducea această grație hotărîtă, care o însoțise dintotdeauna, încă din copilărie, și pentru care, ca pentru orice grație, nu trebuia să depună nici un efort. Pe deasupra, dintotdeauna avusese Emilia Marcu simțul importanței propriilor decizii, care a făcut povestea ei cu atît mai demnă, într-un fel, chiar și atunci cînd persoana din centrul ei păruse să-și piardă demnitatea cu totul, ca atunci cînd a fost prinsă urinînd în scara blocului, ca un cîine; chiar dinainte să se cunoască cu viitorul soț, Matei Marcu, al cărui nume îl luase, obișnuia să stea cu degetul suspendat deasupra prăjiturilor la cofetărie sau a pachetelor de țigări, ezitînd cîteva secunde înaintea oricărei alegeri și dînd astfel o importanță neașteptată și spontană micilor obiecte ale zilei, fiindcă-ți dădea impresia că în timpul acelei scurte șovăieli le cîntărea niște merite invizibile, ascunse. Rareori putea fi obligată să aleagă ce nu-i convine și aproape niciodată nu făcea ce nu-i plăcea, motiv pentru care își urîse toate slujbele și nu rămăsese niciodată într-un loc mai mult de cîteva luni. Mai e, desigur, și povestea cu oglinda. Emilia Marcu nu obișnuia să-și petreacă mult timp în fața oglinzii pînă să vină peste ea tristețea despre care va fi vorba în această poveste. Știa că nu e nevoie? Poate. Dar, în orice caz, se verifica doar dimineața, ca să vadă dacă arată decent și, în restul zilei, nu cădea pradă narcisismului femeilor frumoase. De vreo șase luni însă, începuse s-o facă foarte des și de mai multe ori pe zi. Cînd se găsea în fața oglinzii după o zi lungă și agitată, se vedea ca intermitentă și-i venea uneori să-și provoace singură durere, ca să se oblige să regăsească iarăși încrederea în sine aproape animalică din trecut, siguranța gesturilor și ambiția, pe care nici n-ar fi putut spune cînd le pierduse sau, în orele cu adevărat disperate, dacă le avusese vreodată. Lucrurile se întîmplau de obicei astfel: Emilia se oprea în fața oglinzii cînd se întorcea acasă, se dezbrăca de hainele mai grele și – văzîndu-și picioarele rotunde, umflate și umerii apatici întinși ca două streșini strîmbe peste bulbucii sînilor – parcă aducea cu o leoaică obosită la sfîrșitul vieții. Alteori, strîngea din pumni, închidea ochii și-și șoptea ceva, vorbind cu sine, cea din oglindă; atunci, pentru cîteva clipe, se simțea din nou bine, crezînd că faptul că luase act de problemă o așezase pe drumul rezolvării ei. Nu știa nici ea care era problema și de la ce i se trăgea această descurajare; cînd era suficient de inspirată să treacă prin același ritual în fața oglinzii dimineața, nu se mai simțea cuprinsă de aceeași deznădejde; asta îi dădea cumva de înțeles că ce prăbușire simțea la sine nu era a corpului, ci venea dintr-un soi de insatisfacție generală, care-i contaminase întreaga viață cu sentimentul unei degradări iremediabile. Avea momente cînd își privea palmele în lumina soarelui și i se părea că vede prin ele, alteori – dacă o găsea ziua rezemîndu-se de un zid sau pe o bancă – se făcea că devine una cu cărămizile și aerul și, uitînd să respire, găsea atunci o liniște temporară, ca un țiuit în urechi, în volatilizarea aceea momentană. Rareori, dacă reușea să rămînă multă vreme nemișcată într-un fotoliu, citind o carte sau jucîndu-se pe telefon, această nemișcare o liniștea și o făcea să se simtă bine, ca un cîntec de leagăn. De cîteva ori se apucase de meditație și învățase că trebuie să numere cînd respiră, trăgînd aer pe nas și dîndu-l afară pe gură, fiind atentă la salturile foarte lente ale pieptului. Dar cum de vreo cîteva luni suferea de o fire ca de burete, care oscila cu cea mai mică schimbare de exterior, uita de micile ei certitudini și exerciții de respirație de îndată ce ieșea din casă și, ajunsă în stradă sau la muncă, începea să strîngă din nou în suflet toate frustrările și agitațiile zilei, care o copleșeau într-atît că, atunci cînd ajungea iarăși între patru pereți, se simțea ca o cutie de rezonanță pentru toate spaimele lumii și pentru cîteva minute începea iarăși să simtă cum se dizolvă și să tremure imperceptibil. Simțea tremurul acesta în dinți și-n degete, în oasele gîtului, care părea să i se clatine incontrolabil de cîte ori închidea ochii, și cîteodată în lobii urechilor. Alteori, i se părea că pînă și hainele pe care le poartă o apasă prea tare pe umeri și-i venea să și le jupoaie, cu tot cu piele, ca să poată în sfîrșit să fie liberă, și nu de puține ori i se întîmplase să se trezească cu noaptea-n cap și să vrea să se dezbrace sau să-și scoată inelele de pe degete, părîndu-i-se că orice lucru care nu-i aparține o trage în jos, în subsolul zilelor, unde-o aștepta, cuminte și albă, uitarea. Unde mai pui că, într-adevăr, începuse să-i bată inima mai tare cînd urca mai mult de douăzeci de trepte, să observe la sine toate semnele unei degenerări accelerate, pe care – pentru că pînă atunci nu fusese decît tînără și n-ar fi știut să le recunoască – le confunda cu un proces vegetal de putrefacție, simțindu-se de parcă însăși structura ei moleculară ceda în fața unor lucruri care se petreceau în ascunzișurile corpului ei și-o sabotau dinăuntru. Corpul păruse să i se umple peste noapte de mai multe alunițe decît ținea minte c-ar fi avut și acum și-l urmărea obsesiv, judecînd fiecare punct negru și fiecare venă albastră care devenea mai proeminentă sub piele, pentru a calcula cît de posibil este să sfîrșească de o maladie fatală, a mia dintre maladiile de care-și închipuise pînă atunci că avea să moară, de la ficat gras la vreo ciudată, nemaiauzită, dar foarte periculoasă compulsie. Era convinsă că descompunerea asta nu putea să vină decît ca urmare a unui episod extraordinar al vieții ei și că nu putea să fie decît unul ascuns, invizibil, care lucra printr-o forță ocultă. Îl căuta de luni întregi, degeaba însă, în videoclipuri, în filme, în literatură motivațională, dar nu se putea gîndi la nimic care să o fi putut aduce unde era și, ca toți oamenii fericiți care dau pentru prima dată de greu, Emilia Marcu începuse să creadă că ea singură e de vină pentru tot ce i se întîmplă; așa ajunsese să repete aproape în fiecare seară ritualul acela din fața oglinzii, ca pe un exercițiu spiritual, și așa descoperi, în cele din urmă, că începuse să dispară. Lucrul veni ca o confirmare a fricilor ei și, cum îl băgă de seamă într-o seară de mare oboseală, nu se înspăimîntă, ci se puse în pat și, lucru curios, aproape că uită de ce văzuse. Adormi instantaneu și nu-și mai aduse aminte ce visă. A doua zi, la trezire, primul lucru pe care-l făcu fu să-și verifice piciorul. „Mi s-a părut mie că am ceva acolo aseară“, a fost primul gînd care i-a trecut prin minte, și de data aceasta se panică într-adevăr cînd văzu că o bucată din talpa dreaptă, și anume de la dedesubtul degetului mare pînă la jumătatea lungimii piciorului, părea scobită. Emilia își trecu mîna peste ea de mai multe ori, în vreme ce mintea ei adormită ezita între stupoare și confuzie. În cele din urmă, se hotărî să-și facă cafeaua, dar șchiopătă pînă în bucătărie, nu atît pentru c-ar fi avut nevoie sau pentru c-ar fi simțit durere, ci pentru că nu voia să-și fragilizeze și mai mult rana, călcînd cu tot piciorul. Era important să nu calce cu tot piciorul pînă nu descoperea cauza acestei boli, care de altfel nici n-o îngrijora prea tare. Se gîndea la ea – și poate asta e interesant în acest moment – tocmai ca la o rană și începuse să învîrtă inconștient în cap toate locurile prin care mersese în ultimele zile, toate bulevardele cu borduri ascuțite, toate camerele în care cineva și-ar fi putut scăpa cuțitele pe jos.  Această liniște, unii ar putea spune chiar indiferență, e poate lucrul cel mai greu de explicat. S-a spus multă vreme că este exact genul de reacție de refuz în fața realității care trădează o maladie a minții, dar în cele din urmă s-a stabilit că trebuie să fi fost ceva mai subtil: pînă atunci, Emilia Marcu nu făcuse decît să creadă că suferă și să-și imagineze simptome. Acum, că în sfîrșit i se întîmpla ceva cît se poate de evident și greu de negat, simțea o oarecare ușurare și-i era recunoscătoare hazardului că în sfîrșit dădea fricilor ei un obiect. Obiectul era cît se poate de straniu el însuși, dar, dacă ai suferit multă vreme doar în minte, dovada palpabilă a unei suferințe reale se primește cu o recunoștință aproape tîmpă și răsufli ușurat. În cazul ei, trebuie să fi fost la fel. Zile după aceea, n-a zis nimic și și-a văzut de viața ei ca de obicei. Se mai întorcea seara acasă, își dădea ciorapii jos în baie și-și mîngîia piciorul, investigîndu-l cu mare atenție în locul scobiturii, dar, cum nu simțea nici durere, nici dezamăgire și cum locul era, pe deasupra, ascuns, și-a putut vedea de treburi. Aceste treburi erau, în ordine: munca, masa de prînz cu cafeaua, letargia postprandială, drumul spre casă, cina cu soțul, Matei Marcu, cîteva videoclipuri sau un film, somnul cel dulce, sexul, însă de data aceasta cu ciorapi. N-a renunțat la obiceiul cu oglinda și seara, cînd sosea acasă – și de obicei sosea acasă înaintea lui Matei Marcu –, lăsa poșeta la intrare și mergea să se spele pe mîini, ca după aceea să poată să se pună în fața oglinzii. Această spălare pe mîini trebuie să fi fost o compulsie; cei dezamăgiți de ei înșiși încearcă să-și pună viața în ordine în alte feluri și de obicei încep cu ce-au în jur, poate fac curat mai des, aranjează cărțile, își vopsesc părul, toate, schimbări menite să suplinească această lipsă de coerență internă. E greu, de altfel, de spus în cazul Emiliei, fiindcă nu ne-a rămas de la ea nici o mărturie directă și stările ei mentale au trebuit reconstruite din observațiile prietenilor, interviuri cu colegii și notițele psihiatrului, despre care nu se știe cum au ajuns în presă. S-a bănuit inițial că au fost vîndute de către medicul cu pricina, doamna Hancer, despre care va mai fi vorba; doctorul a fost concediat de la Spitalul Obregia, fiindcă Asociația de etică i-a retras dreptul de practică, dar spitalul a fost obligat s-o reinstituie șase luni mai tîrziu, cînd doamna Hancer și-a dovedit nevinovăția în fața justiției și-a dat în judecată Asociația de etică pentru calomnie.  Cînd stătea în fața oglinzii, Emilia obișnuia uneori să-și închidă ochii, să strîngă din pumni și să mediteze. Mai ales la început, medita și simțea c-o ajută întrucîtva, fiindcă alunga pentru o vreme lumea responsabilităților și-a deciziilor. Dar simțea chiar și-atunci frica cum i se strecura pe sub carne și în sus pe șira spinării, așezîndu-se undeva deasupra oaselor ca un filament de miere și făcînd-o să se simtă ca și cum exista doar o legătură parțială între mușchi, oase și tendoane – de parcă partea moale a corpului ar fi plutit deasupra părții lui tari, ca o barcă greoaie pe oglinda instabilă a unei ape. În aceste momente, închidea ochii și-și spunea: — Trebuie să-ți revii. Și-o spunea de mai multe ori, ca pe o mantră, ca să se vindece de neliniștea ei și, cu cît strîngea din pumni mai tare, cu atît i se părea că aceste patru cuvinte o puneau în sfîrșit pe drumul schimbării la care voia să ajungă. Așa a găsit-o Matei Marcu într-o seară. Locuiau amîndoi într-un bloc de apartamente cu pereți subțiri și-n care nici o conversație nu putea să rămînă intimă, fiindcă holurile lui înguste și lungi propagau orice voce pe mai multe etaje, de obicei prin țevile de aerisire din bucătărie și baie, care șerpuiau reci printre apartamente. Lui Matei Marcu i se mai păruse de cîteva ori, venind acasă, că-și aude nevasta vorbind de una singură, dar nu-l crezuse niciodată un lucru atît de grav încît s-o confrunte, iar ea – neștiind că e auzită – continuase să-și practice micile meditații în fața aceleiași oglinzi vechi, lucru pe care-l făcea cu renunțare și-ntr-o seară în care Matei Marcu a intrat în casă pe nesimțite. — Trebuie să-ți revii, trebuie, rostise Emilia de cîteva ori în fața oglinzii, a multa oară cînd o făcea, în aceeași poziție și cu aceeași intonație egală. O altă voce o întrebase atunci: „Să-ți revii din ce?“. Avea un timbru care Emiliei Marcu i s-a părut rece, aproape divin, pogorîndu-se în orice caz dintr-o dimensiune mai rece, poate, dar sigur mai exactă, și pentru cîteva clipe femeia chiar a crezut că ieșise cu totul din realitatea cotidiană și că discută cu o entitate din afara lumii, pînă să iasă din stupoare și să-și dea seama că e de fapt vocea ceva mai pedestră a soțului, care chiar atunci se întorcea acasă, într-o seară de vineri, la sfîrșitul unei lungi și glorioase săptămîni din vara lui 2016, care se întîmplase să fie și cea mai fericită a vieții lui. Matei Marcu își auzise soția din holul apartamentului, fără s-o vadă, și la început crezuse că vorbește cu cineva. Ea s-a speriat de auzul vocii lui și a fugit repede din fața oglinzii, lovindu-se în panica momentană de un scaun greu, de metal, și trîntindu-l peste o masă mică plină de sticle de parfum, deodorante și ceasuri de mînă. Grăbit de zgomot, Matei Marcu a intrat în sufragerie tocmai cît să vadă jumătate din buca curului alb și oval al soției dispărînd pe ușa de lemn a dormitorului. Pentru o fulgerare de secundă i-a dat prin minte că o prinsese într-un act de infidelitate conjugală și i s-a părut că fuge podeaua de sub el, lăsîndu-l suspendat în momentul de amețită și oarbă presciență de dinaintea furiei. S-a uitat în jur după silueta amantului cu care imaginația lui panicată populase sufrageria, dar nu vedea decît masa și scaunul trîntite în apropierea intrării și o canapea verde, mare, pe peretele din față, pe care chiar el o cumpărase. Dincolo de ușa dormitorului, hohotele Emiliei au izbucnit imediat ce-a închis-o. El n-a știut dacă sînt hohote de rîs sau de plîns, dar soția plîngea; începuse să plîngă încă dinainte să se fi decis că vrea să fugă. Această fugă de rușine a fost, de altfel, picătura care umpluse paharul, fiindcă a știut atunci că mai exista un om pe lume care devenise martor la această decădere imaginară, ce devenise dintr-odată imposibil de negat. — Emilia? Cu cine vorbeai? Cînd a intrat în dormitor după ea, soția trăsese repede pe ea un tricou lung și alb, care-i ajungea pînă peste șolduri și care, dacă n-ar fi avut ochii roșii de plîns și fața buhăită, i-ar fi făcut atrăgătoare tristețea asta spontană. El s-a uitat aproape instinctiv după ușă, unde se aștepta să-l găsească pe bărbatul dezbrăcat, și simpla imagine a unui penis umed și sfrijit de spaimă, îngropat de rușine în căușul palmelor lacome ale străinului, fusese de-ajuns să-i provoace greață și furie. În spatele ușii nu era însă nimeni. A răsuflat ușurat, dar în seara aceea a continuat s-o urască o vreme pentru ceea ce-și imaginase că ar fi putut să-i facă. S-au privit o fracțiune de secundă și Emilia, dîndu-și seama că nu mai poate să-și ascundă degradarea și să pretindă că e fericită, a izbucnit iar în lacrimi. A plîns cu fața roșie de durere și i-a vorbit soțului despre tot ce-i venea în minte, în timp ce el o asculta pierdut, uluit, cu cea mai mare atenție, cînd înduioșîndu-se, cînd întrebîndu-se dacă nu cumva e isterică și trebuie să cheme doctorul, cînd spunînd cîte un „hai“ sau un „dar“ incredule. Matei Marcu putea să fie genul de om inimos căruia îi dau lacrimile și la înmormîntările străinilor, dar trăise suficient alături de nevastă-sa cît să-i ia nemulțumirile nu pe de-a-ntregul în serios și să le pună în perspectiva tuturor celorlalte mici crize prin care o văzuse trecînd și pe care, de altfel, le suportase, i se părea lui, cu stoicism, felicitîndu-se în secret că le făcuse față fără să-și piardă mințile și cu acea ușoară indiferență a bărbaților români față de problemele celuilalt sex. A auzit multe lucruri în seara aceea, dar, luate laolaltă, indicau toate aceeași stare de fapt: o renunțare bizară, ca o capitulare în fața complexității vieții, căruia el nu-i putea răspunde decît cu perplexitate, fiindcă nu știa de unde vine și nici nu putea s-o asemuiască cu ceva prin care el însuși trecuse. — Trebuie să-mi revin sau să plec, i-a spus Emilia Marcu în mod repetat, printre tirade incoerente despre sensul lucrurilor, viața fără scop, oboseala vîrstei, lipsa ei de viitor, zilele prin care se strecura ca mierea, lentă și anonimă, ura pe care o simțea pentru toată lumea care-i dădea buzna în suflet, fericirea care o înăbușea pe neașteptate în cele mai ciudate momente ale zilei și de care se temea, fiindcă era o fericire maniacală, depresia tăcută care întuneca toate locurile în care intra ca să scape de ea, doar ca să descopere că o adusese cu sine, pentru că o purta pe umeri și-n piept, ca pe o haină interioară, pentru ca la sfîrșit – după ce se liniștise și respira normal – să-i spună, oftînd o ultimă oară, aproape ca o concluzie: — Cred că ar trebui să divorțăm. Matei Marcu a rîs nervos de îndată ce-a auzit-o și, contrar firii sale împăciuitoare, acest rîset a lăsat loc chiar atunci unei mai vechi răutăți, moștenită ori din familie, ori din natura ușor vulgară a clasei sale sociale. Pentru prima oară în căsnicia lor de șapte ani, și-a făcut nevasta „proastă“. — „Ar“ trebui? Păi, și din ce-o să trăiești? Mirată de vehemența lui, Emilia Marcu și-a dat seama că mersese prea departe și n-a zis nimic, umplînd tăcerea cu alte suspine. — Din ce-o să trăiești, proasto? Îl enervase, așa că a insistat. — Din ce-o să trăiești tu, spune-mi? Ea plîngea, sperînd să-l facă să plece, dar Matei Marcu n-a plecat și, în cele din urmă, lălăindu-se în durerea lor comună, s-au împăcat în tăcere, iar el a sărutat-o pe frunte și s-a dus să facă un duș. Ea l-a așteptat în pat să se spele și, cînd a venit lîngă ea, s-a culcușit la pieptul lui și n-au zis nimic o vreme; într-un sfîrșit, ea i-a pus mîna pe penis și a început să i-l mîngîie, el a tresărit la un moment dat și i s-a făcut frică să nu ejaculeze și a spus „Stai!“ și ea i-a zis „N-are nimic dacă-ți dai drumul“, iar el s-a speriat și mai tare de amploarea propriei plăceri și și-a dat drumul în chiloți, cu ochii la tavan, în starea aceea de ușoară năucire, ușurare interioară și dulce vinovăție care survine în asemenea momente. Acesta a fost poate primul semn, dar Matei Marcu, deși suficient de inteligent să-și dea seama că lucrurile nu mergeau într-o direcție bună, nu era în stare de psihologia abisală de care ar fi avut nevoie ca să poată intui ce i se întîmplă soției. Pe deasupra, o zi înghite pe alta în căldura verilor bucureștene și, în soarele torid al lui azi, uiți repede certurile zilei de ieri, iar dacă o săptămînă întreagă e lipsită de conflicte, ți se pare că viața însăși e eternă. Altfel, cum să-ți explici iresponsabilitatea acestei femei tinere și în plină vigoare, care, în loc să meargă la cel mai apropiat spital, a așteptat o lună și trei săptămîni, mai bine de cincizeci de zile, pînă să încerce să ia act de ce i se întîmplase? „Iresponsabilitate“ nu era un cuvînt care să i se potrivească Emiliei Marcu, deși, poate, dacă ai fi cunoscut-o superficial, numai cîteva zile, și ai fi văzut-o în elementul ei natural, ți s-ar fi părut într-adevăr întrucîtva leneșă, ușor inconștientă. Dar ar fi fost doar un aspect de suprafață. În spatele acestei langori, ca o plictiseală a corpului, se ascundea, de fapt, o hotărîre de piatră, care aștepta doar ocazia să sară asupra lumii și s-o înșface, atîta vreme cît ar fi găsit în ea ceva care s-o intereseze cîtuși de puțin. În această privință, nu primea mult ajutor din partea lumii, e drept. Așa e-n România. Pe deasupra, nu era interesată deloc de meseria soțului și el, știind-o, nu-i aducea vorba de ea decît la cîte o ocazie rară, cînd bucuria de a fi făcut mulți bani îl împungea în piept și nu-i dădea pace dacă nu anunța pe toată lumea. Dar Emilia putea recunoaște ocaziile acestea cu relativă ușurință, fiindcă atunci Matei era ca un copil care arde de nerăbdare, cu obrajii roșii și privirea bucuroasă, și cu un mic tremur al entuziasmului în buza superioară. — Întreabă-mă ce s-a întîmplat, spunea de îndată ce intra în casă și, ca să-i facă pe plac, Emilia îl întreba.  — Ce s-a întîmplat? Matei Marcu începea atunci să-i povestească despre bani. Ah, banii! N-ajunsese încă în starea de a-și da ochii peste cap în extaz cînd vorbea despre ei, așa cum li se întîmplă uneori celor care vorbesc despre poezie sau operă, de pildă, dar dacă buza de sus începea să-i tremure înainte să deschidă gura, acesta era semn că lucrul despre care urma să vorbească era pentru el de o importanță ultimă. În sinea lui, i se părea că lăcomia îl făcuse mai înțelept și avea încredere în ea. Emilia învățase să-i recunoască micul tic și, îndreptîndu-și privirea spre el, făcea ochii mari, ca să-l încurajeze. El se simțea încurajat de fiecare dată, se așeza în fața ei, ocupîndu-i întreg cîmpul vizual, și începea: așa și pe dincolo... să vezi... etc., etc. Cîteodată Emiliei îi mai fugeau gîndurile în timpul acestor conversații, dar învățase că, dacă-și păstrează aceeași privire susținută și ochii pe jumătate holbați, Matei Marcu nu băga de seamă. Se simțea nedreaptă cînd îl vedea cuprins de înflăcărare și cînd își dădea seama că nu reținuse nici jumătate din detaliile acelei înflăcărări; adesea, ca să nu fie cu totul absentă, îi cerea să repete părți ale poveștii, chipurile ca să le înțeleagă mai bine, deși în sinea ei se admonesta pentru lipsa de atenție. Aceste mici fugi zilnice ale minții au devenit mai dese de îndată ce-a aflat că începuse să dispară, dar e limpede că ele trebuie să fi fost acolo dinainte, dese și compacte, ca niște pietricele de rîu, căci, chiar și atunci cînd a început să simtă că se desparte de toate lucrurile din jur definitiv, tot mai recădea în aceste scurte absențe, care o făceau să uite pînă și de propria dispariție. Recădea în ele nu atît de frica dispariției înseși, despre care încă n-avea nici un motiv să creadă că va ține, ci pentru că, în anumite momente, ascultînd sunetul gol al spațiului, inima, urechile și poate și sufletul ei erau ca și trase în altă parte. „Unde?“ e marea întrebare. Într-un sens foarte evident, n-o să știm niciodată. Pe de altă parte, e improbabil ca începutul acestei dispariții să n-aibă nimic de-a face cu starea de înaltă surescitare emoțională în care se găsea Emilia Marcu în acea vară a lui 2016. În seara cînd s-au certat, Matei Marcu fusese trist nu atît pentru că se certaseră, ci pentru că avusese ceva să-i spună și nu i-o putuse spune." ["post_title"]=> string(27) "Dispariția Emiliei Marcu " ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(24) "disparitia-emiliei-marcu" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-14 12:43:55" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-14 09:43:55" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240003" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [18]=> object(WP_Post)#36362 (24) { ["ID"]=> int(239957) ["post_author"]=> string(4) "2151" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-13 15:43:14" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-13 12:43:14" ["post_content"]=> string(9801) "Pe 8 martie 2024, scriitorul brașovean Constantin Cuza (1924-1995) ar fi împlinit 100 de ani. Ieșean de obîrșie, era – după propriile sale mărturisiri – nepotul lui Cezar Petrescu; a cunoscut fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost student al Facultății de Litere din București, avîndu-i ca profesori pe G. Călinescu, Tudor Vianu, Rosa del Conte (limba și literatura italiană) sau Horia Oprescu (istoria artelor). După absolvirea facultății, va fi profesor de limba română, iar cei mai mulți ani din cariera lui didactică i-a petrecut la Liceul (astăzi, Colegiul Național) „Andrei Șaguna“ din Brașov, fiind contemporan cu alți profesori intrați în legendă ai acestuia: latinistul Spiru Hoidas, prozatorul Ion Topolog, coautorul dicționarului de neologisme Florin Marcu, pictorul și graficianul Helfried Weiss. A fost mentorul multor promoții șaguniste și printre elevii săi s-au numărat – ca să dau doar două nume – criticul de film Dana Duma și, nu în ultimul rînd, Radu G. Țeposu. A fost și profesorul meu de limba română în ultimii mei trei ani de liceu. Începuturile literare ale lui Constantin Cuza au fost tutelate de G. Călinescu, care i-a publicat în ziarul Națiunea primele versuri. Ulterior, fără a abandona poezia, continuînd să publice poeme în paginile revistelor literare, scriitorul s-a dedicat cu prioritate romanului. A debutat editorial cu Inorogul nu moare (1970), urmat de Prințul de aur (1971), Capriciu (1972) și Dumnealui și Eva (1973). Inorogul nu moare și Prințul de aur sînt romane istorice și alcătuiesc un fel de diptic, avîndu-i ca protagoniști pe Dimitrie Cantemir și, respectiv, pe Constantin Brâncoveanu. Înainte de elaborarea acestor romane, Constantin Cuza scrisese o piesă de teatru despre Brâncoveanu intitulată (în ultima ei versiune) tot Prințul de Aur, fiind fascinat – așa cum mărturisea într-un interviu acordat ziarului Drum nou – de personalitatea domnitorului. Căutînd informații în legătură cu acesta, a descoperit însă date inedite sau mai puțin cunoscute despre Cantemir, ceea ce l-a îndemnat să facă din el un personaj de roman. După cum îl caracterizează însuși autorul (în interviul amintit), Inorogul nu moare ar fi „viața romanțată a lui Dimitrie Cantemir, cu fapte mărețe, inedite cititorului“. Constantin Cuza se arată însă aici surprinzător de modest: cartea sa este nu o simplă biografie, ci un roman istoric solid, care – ca, de altfel, și Prințul de aur – vorbește despre una dintre perioadele „negre“ ale istoriei românești, anunțînd instaurarea domniilor fanariote. În viziunea autorului, Cantemir este un fel de cortegiano renascentist, care întrunește calitățile omului de acțiune și ale omului de litere, ale gînditorului nutrit cu înțelepciunea Ecleziastului și încredințat de deșertăciunea tuturor înfăptuirilor omenești și ale politicianului care nu disprețuiește puterea și și-a însușit lecția Principelui lui Machiavelli. Pentru Cantemir, scopul (scoaterea Moldovei de sub dominația Porții și instaurarea unei domnii ereditare a Cantemireștilor, sub protecția Rusiei) scuză mijloacele; acest scop e centrul existenței domnitorului chiar și după ce pierde tronul Moldovei și se refugiază în Rusia. Aici va accepta ca fiica lui, Maria, să conceapă un copil cu țarul Petru I, în ideea că acest copil, urmaș al Romanovilor, dar și al împăraților bizantini (prin mama Mariei, Casandra Cantacuzino), odată ajuns la cîrma Imperiului Rus, va acționa și pentru binele Moldovei. Dar toate planurile protagonistului se dovedesc niște himere. Copilul se naște mort, Maria fiind otrăvită din ordinul țarinei Ekaterina, alianța cu Rusia nu pune capăt dominației turcești, ci, dimpotrivă, o înăsprește, iar omul politic Cantemir se dovedește mai degrabă un visător. Ceea ce va rămîne este însă opera gînditorului: în epilogul romanului, fiul lui Cantemir, Antioh, aflat în Franța ca ambasador al țarului, descoperă că scrierile tatălui său sînt apreciate de cele mai de seamă spirite ale epocii, de Voltaire și Montesquieu. Omul politic a fost învins, dar cărturarul a izbutit să se impună în fața marilor personalități ale Iluminismului, care îl acceptă ca pe un egal al lor.  După ce a reușit să construiască imaginea perfect veridică a unui Cantemir măcinat de contradicții, patriot, dar și însetat de putere, stăpîn pe arta prefăcătoriei, uneori cinic, autorul reușește în același timp să aducă în scenă o multitudine de personaje pline de viață, unele cu adevărat memorabile, excelînd mai ales în portretele feminine: iubita protagonistului, Victorița Ruset, soțiile acestuia, Casandra Cantacuzino și Anastasia Trubețkoi, prințesa Maria, țarina Ekaterina reprezintă diferite ipostaze ale sufletului feminin, pe care Constantin Cuza știe să le portretizeze convingător. Deoarece scriitorul alternează vocea unui narator exterior acțiunii, care relatează desfășurarea faptelor într-un stil sincopat și eliptic, cu secvențele în care este întrebuințat stilul liber indirect (narațiune la persoana a treia, dar din punctul de vedere și cu cuvintele unui personaj), cartea are o anumită structură polifonică, structură care se va accentua în celălalt roman istoric al lui Constantin Cuza, Prințul de aur, ce pornește de la ideea – nouă, în epoca apariției cărții – că istoriografia înseamnă, în ultimă instanță, interpretare. Așa cum afirmă unul dintre personajele cărții, istoricul Constantin Sion: „Numai datele își cer exactitatea. Chiar contemporanii lui Brâncoveanu interpretează felurit aceeași dată. Uneori, unghiurile lor de vedere le simt materializate“. Plecînd de aici, povestea lui Brâncoveanu va fi relatată din trei perspective: cea a lui Sion (care se dorește, în limita posibilităților, obiectivă), cea a Simonei, o tînără cercetătoare, care nutrește o adevărată pasiune pentru Brâncoveanu, pasiune insuflată de un fel de tată vitreg din Horezu, cioplitor în piatră și urmaș al pictorului Pîrvu Mutu, și cea a profesorului Filitis și a fiicei sale, Casandra, care, descendenți ai Cantacuzinilor, îl detestă pe „prințul de aur“. Ceea ce îl individualizează pe Brâncoveanu (poate lacom, poate setos de putere, dar bun patriot) este spiritul de sacrificiu. În momentul în care acceptă tronul Munteniei, convins că o face pentru binele ei, acesta știe prea bine că intră într-un joc extrem de primejdios, că va fi înconjurat permanent, în țară și în afara ei, de dușmani redutabili, că va trăi sub semnul unor amenințări permanente, dar cunoaște (încă de la bunica Ilina) și care este puterea aurului. Prin urmare, își va cumpăra dușmanii, se va lansa în intrigi de o mare subtilitate și va încerca să-i amăgească pe toți. Spre deosebire de impetuosul și cam pripitul Cantemir, Brâncoveanu are o răbdare inepuizabilă și o extraordinară știință de a tergiversa. Dar acest joc, mereu pe muchie de cuțit, mereu cu rezultate greu de anticipat, nu poate dura la nesfîrșit. Durează 26 de ani, după care, detronat și dus la Stambul, domnitorul știe să moară cu măreție, ridicîndu-se în finalul cărții la dimensiunea monumentalității. Spre deosebire de Inorogul nu moare, care are o desfășurare oarecum lineară, în Prințul de aur structura narațiunii este complicată nu doar de multiplicarea perspectivelor, ci și de jocul de oglinzi care funcționează între timpul lui Brâncoveanu și timpul zilelor noastre, cel al „istoricilor“ (care își au propria lor poveste), și face ca personajele prezentului să pară „reflexe“ sau chiar avataruri ale acelora din trecut, conferind totodată cărții ceva din aerul picturilor baroce în care imaginea reflectată a pictorului apare în interiorul tabloului. O schimbare la față a prozei lui Constantin Cuza se va produce odată cu Capriciu, probabil cel mai bun dintre romanele sale, care va constitui subiectul unui viitor articol." ["post_title"]=> string(28) "Romanele lui Constantin Cuza" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(28) "romanele-lui-constantin-cuza" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-13 15:43:14" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-13 12:43:14" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=239957" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [19]=> object(WP_Post)#36361 (24) { ["ID"]=> int(239984) ["post_author"]=> string(3) "221" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-15 10:30:36" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 07:30:36" ["post_content"]=> string(15596) "S-au înmulțit cărțile de autori japonezi sau despre civilizația lor pe piața noastră editorială. Romane și povestiri ale unor autori niponi, consacrați sau doar la primii pași ai unei glorii care deja se întrevede – editurile au deja mijloace specifice să impună autori pe piața internațională încă de la primele apariții –, ajung la noi fără mari opinteli. Pur și simplu oferta e deja consistentă, oricît ne-ar interesa în grad înalt. Ca și lucrările despre istoria și civilizația, arta și spiritualitatea niponă. Că este vorba despre Ikebana și bonsai, că este vorba despre manga, ortodoxie – ei, da, am găsit și așa ceva! – sau samurai.    Natsuko Imamura (născută în 1980, la Hiroshima, stabilită la Osaka) face parte dintr-o generație de prozatori niponi care dă lovitura după anul 2000. În 2019, primește prestigiosul Premiu Akutagawa, pentru volumul său Femeia cu fustă violet –, tradus și la noi în 2022, la Editura Humanitas Fiction, de Raluca Nicolae, ca acum să avem la îndemînă un grupaj de trei povestiri puse sub genericul Fata care s-a transformat în bețișoare (Editura Humanitas Fiction, 2023,  traducere din limba japoneză de Magdalena Ciubăncan). Mă bucur că efortul Angelei Hondru de a ne ține mereu în contact cu literatura niponă este preluat cu succes și de traducători din alte generații. Dintre cele trei povestiri, „Fata care s-a transformat în bețișoare“, „Nami, care a fost în cele din urmă nimerită“ și „Amintirea unei seri“, cel mai mult mi-a plăcut ultima. Povestea unei adolescente care devine tînără mamă și soție ca multe alte milioane de fete/femei. Și totuși, ceva unic, singular, oricît pare de banal, va rămîne în memoria ei. Și o va reține, cu certitudine, pe cea a cititorului. Povestirea începe tare – „Timp de cincisprezece ani după terminarea școlii am fost șomeră. Ce făceam în fiecare zi? Întinsă pe tatami, mă uitam la televizor sau mîncam dulciuri. În fiecare zi, tatăl meu mă trimitea la muncă și-mi spunea că, dacă nu muncesc, să plec de acasă. Pe atunci, n-aveam chef nici să muncesc, nici să plec de acasă. Voiam ca pînă mor să zac întinsă pe tatami“ – și se termină la fel de neașteptat și concret: „Senzația din seara aceea, a bărbii lui atingîndu-mi vîrful nasului, nu mi s-a șters nici pînă acum din minte. E acolo“. La zece ani după ce fata fuge de acasă și apoi revine a doua zi după o întîmplare cu totul anodină, dar plină de poezie, cînd e deja soție și mamă, ea nu poate uita o mică întîmplare, neobișnuită oricum, plină de farmec, ce i-a marcat viața. Nu vă gîndiți la cine știe ce, nu e nimic. Firesc. Banal. Se poate întîmpla oricui. Nu oricine poate reține o astfel de seară/noapte în care nu se întîmplă nimic. Și totuși, mereu ne întrebăm de ce, din două-n două săptămîni, Jupînușica Malca făcea drumul prin Pădurea Grumăzeștilor, de la Tîrgu la Piatra-Neamț. Cred că nici Moș Nichifor cel Coțcar nu știe. Ne întrebăm cum ar fi percepută capodopera lui Ion Creangă în Japonia mereu înfloriților cireși.   Și Mieko Kawakami (n. 1971) face parte din noua generație de scriitori/scriitoare care deja s-au impus în peisajul literar internațional. Deși debutează ca poetă în 2006, se impune cu trei romane care apar succesiv. Povești de vară (2008), Heaven (2009) și Îndrăgostiții de la miezul nopții (2011, tustrele apărute și la noi la Editura Litera, sub auspiciile căreia apare și acest roman, tradus din limba japoneză și cu note de Iolanda Prodan, în 2023). Au și cărțile destinul lor, ca și oamenii. O poveste foarte simplă, cu iz de povestire cehoviană sau de film din Europa de Est a anilor '70-'80, Îndrăgostiții de la miezul nopții este o proză la fel de atașantă în 2024, ca și în 2011, cînd a apărut în Japonia. De ce? Pentru că emoțiile și sentimentele sînt cam aceleași de la începutul lumii, pentru că mereu lumina, la propriu și la figurat, ne oferă mai multe decît bezna unui întuneric de care ne e frică nu doar în copilărie. Fuyuko Irie, o corectoare – meserie ingrată, dar nu mai puțin importantă într-o editură, ca și orice redactor/redactoare –, cum, necum, în peripatetizările ei nocturne de femeie singuratică, întîlnește un bărbat cu un nume la fel de exotic – Mitsutsuka. Cu care leagă o poveste sentimental-amoroasă/o relație/un parteneriat. Tribulațiile unei tinere ce trece dintr-o adolescență tulbure – am făcut sex în ultimul an de liceu – și primele joburi – tinerețea e doar un episod, cu bucurii, cu complicații, cu și fără amoruri. Mitsutsuka se dovedește un mic mincinos, apoi dispare. Dar cum să trimiți o scrisoare cuiva căruia nici nu-i știi adresa. Și așa se aglutinează viața lăuntrică a unei femei care tot face corectură la diverse cărți. Și se naște Îndrăgostiții de la miezul nopții. Bună găselniță epică, bine croșetat, un roman psihologic despre destinul femeilor de azi. Din Japonia. Dar în România, Europa, cum o fi? Cam la fel, cu diferențele exterioare.   Am lăsat la urmă două cărți complet diferite. Dar care, fiecare în felul ei, completează tabloul spiritual/cultural nipon. Extrem de variat. O surpriză uriașă se dovedește și lucrarea – la bază teză de doctorat! – Ortodoxia în Japonia de la începuturi pînă în prezent. Istoria, situația actuală și perspective de viitor (Editura Andreiana, 2022, cu o binecuvîntare a ÎPS dr. Laurențiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului, o prefață, consistentă și explicativ susținătoare a  acestui îndrăzneț proiect, de pr. prof. univ. dr. Daniel Buda și un concis „Cuvînt-înainte“ cu explicațiile și mulțumirile de rigoare ale autorului însuși). Prima nedumerire, de unde pînă unde creștinism în Japonia? Știam de cîteva prezențe ale misionarilor portughezi, dar care au sfîrșit apoi foarte rău. Apoi, de unde pînă unde prezențe consistente românești într-un colț de lume unde pînă mai acum 200 de ani nu călca decît rar și greu picior de străin – misionari catolici portughezi sau negustori olandezi – prin țara samurailor care mai de care mai năbădăioși. Găsim extrem de multe explicații, însoțite de numeroase alte informații, din această atotcuprinzătoare trecere în revistă/panoramă consacrată unui creștinism, care, fără să facă valuri, a tot existat prin arhipelagul nipon. Părintele Alexandru Nicodim a activat vreme de șase ani, între 2008 și 2013, ca paroh al reprezentanței Bisericii Ortodoxe Române pe lîngă Mitropolia Ortodoxă Autonomă a Japoniei. O biserică românească cu hramul Sf. Gheorghe, la Tokyo, nu are cum să nu ne lase visători. Acesta e purul adevăr. Plus o mulțime de povești/istorii/date concrete legate de cîte au făcut, totuși, creștinii (și ortodocși) japonezi. Apariția creștinismului în Japonia, nestorianismul, contactele cu biserica rusă, numeroasele personalități implicate – Sf. Nicolae Kasatkin și colaboratorii lui, legăturile lor cu Biserica Rusă pînă în 1945, cînd biserica ortodoxă japoneză trece sub tutelă americană. Sînt siderată de toate tribulațiile acestor istorii neștiute. În 1969 și apoi în 1970 se produce autonomia BOJ față de Patriarhia de la Moscova. Obținerea acestei autonomii a fost un pas înainte. Dar sînt și pași înapoi, aflăm, restrîngerea numărului de studenți la Teologie. Nu mai puțin interesante sînt cele relatate despre așezarea românilor pe acele meleaguri. Ca și de înființarea Parohiei române în 2008. Cu tot ce a urmat, preoți, biserici, contacte. Multe imagini cu biserici ortodoxe japoneze de pe cuprinsul țării sînt completate de alte ilustrații cu prelații români care au fost prin Japonia să slujească comunitățile de români. Una peste alta, o lucrare de istorie despre aspecte mai puțin cunoscute legate de prezența românilor pe te miri unde. Un document prețios, nu știu cît de mediatizat, despre un subiect de care se face, altminteri, mare caz. Românii de pretutindeni îi cuprind și pe cei din Japonia.   Și ca demersul nostru să fie deplin cu privire la diversitatea pe neașteptate alcătuită, să spunem că cea de-a patra carte este la fel de surprinzătoare: Shino nu își poate spune numele (Editura Nemira, 2023, traducere din limba japoneză de Antonia Ivașcu, Mălina Coșan și Cosmin Tița, poveste și ilustrații de Oshimi Shuzo). Născut în 1981, în Kyriu, prefectura – echivalentul nipon pentru județ – Gunma, la 100 de kilometri de Tokyo, unde trăiește și azi, Oshimi Shuzo este un artist manga. Adică desenează și scrie, face benzi desenate, ar fi cîteva mii de astfel de creatori specializați în Japonia. Fără să știm bine de la început după nume dacă e vorba despre o fată sau un băiat, ne-am lămurit care și cine sînt Oshimi Shuzo și Shino din poze și text (o impresionantă mărturie!) și că avem de-a face cu pățaniile unei fete. Cartea de față este o tipică manga, la mare prețuire în Arhipelagul nipon, publicată și tipărită și în varianta românească, cu tot dichisul de rigoare. Remarcabilă realizare tipografică, dincolo de subiectul, delicat-gingaș-dramatic, al unei adolescente cu handicap. Nu este vorba despre o maladie severă și cu final previzibil, ci despre una care nu prea este la vedere, dar cu efecte deseori devastatoare pentru cei în cauză. Dintr-o simpatică postfață – care devine prefață în ediția românească –, aflăm despre ce este vorba. „Această poveste este bazată pe experiența mea“, spune autorul care-și asumă veridicitatea întîmplărilor prezentate în carte. Gest care ne trimite și la Flaubert, cu al său roman Madame Bovary c’est mois!, sau la Tolstoi – care-și topește în Război și pace propriile experiențe militare (m-am tot întrebat ce a făcut el printr-un București fără prea multe oferte de divertisment în secolul al XIX-lea) –, precum și la autenticismul lui Camil Petrescu, pe care, am o tristă bănuială, nu-l mai citesc și pomenesc prea mulți. Sigur că nu adevărul epic e cel care dă valoare unei cărți, dar nici nu poți rămîne indiferent cînd afli despre drame ale semenilor tăi despre care habar nu aveai. Eroina din acest manga suferă de ceea ce în mod curent numim bîlbîială. Care nu ar fi un capăt de țară, dacă cei din jur s-ar comporta cu înțelegere. Dar copiii sînt pe cît de sensibili și emotivi, pe atît de cruzi. Despre cum putem trece peste acest neplăcut handicap oferit de hazard se construiește/desenează o întreagă narațiune. Și tot așa aflăm că bîlbîiala e de două feluri. Clonică și tonică. Ne explică însuși autorul. „Cînd repeți incontrolabil începutul cuvintelor, de exemplu: «E-E-Eu sînt…» sau «V-V-Vreau», e clonică. Cînd nu poți pronunța începutul cuvintelor și practic nu poți vorbi, ca în cazul lui Shino și al meu, este tonică. Eu aveam bîlbîială tonică. Chiar și acum, cel mai teamă îmi este atunci cînd trebuie să mă prezint. Cînd sînt întrebat cum mă numesc, trupul meu este paralizat de frică. La telefon e și mai rău. Îmi vine să fug în lume cînd percep că îngrijorarea și confuzia interlocutorului sau faptul că oamenii sînt deranjați atunci cînd nu-mi pot spune numele. Bîlbîiala nu este constantă. […] Este, într-adevăr, o poveste foarte personală, dar vreau să fie și ceva în care să se regăsească mai mulți oameni. Asta m-ar bucura“. Și tot așa, pe lîngă manga propriu-zisă, avem și o proză confesivă emoțională și plină de o umanitate pe zi ce trece mai rară. O carte pentru toate vîrstele." ["post_title"]=> string(55) "Lecturi în vremuri de austeritate. Japonezării  (II)" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(48) "lecturi-in-vremuri-de-austeritate-japonezarii-ii" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-15 10:30:36" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 07:30:36" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=239984" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [20]=> object(WP_Post)#36360 (24) { ["ID"]=> int(240046) ["post_author"]=> string(2) "84" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-15 11:01:30" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 08:01:30" ["post_content"]=> string(10493) "Teatrul Național „Marin Sorescu”, Craiova Hamlet de William Shakespeare Traducere de George Volceanov Regia artistică și adaptarea scenică: Declan Donnellan Scenografia: Nick Ormerod Muzica: Tibor Cári Lupte scenice – scrimă: Antonie Mihail Sunet: George Udrea, Dan Feneșan Cu: Vlad Udrescu, Claudiu Mihail, Ramona Drăgulescu, Raluca Păun, Angel Rababoc, Theodora Bălan, Eugen Titu, Cătălin Vieru, Marian Politic, Costinela Ungureanu, Mircea Mogoșeanu, Flavia Hojda, Alex Stoicescu, Darko Huruială, Mihnea Presură Probabil că cel mai șocant pentru spectatorii Hamlet-ului de la Craiova (unde Naționalul are un trecut glorios de montări shakespeariene – inclusiv Hamlet –, de unde și festivalul dedicat „Bardului”) va fi eliminarea cu totul a martorului-narator Horatio, singurul supraviețuitor al dramei de la palat. Unele replici ale lui sînt redistribuite – „Restul e tăcere” îi revine, astfel, chiar prințului (jucat de Vlad Udrescu) –, dar, într-un mod aproape paradoxal, absența lui Horatio trece pe nesimțite, la fel ca și cea a unei cantități semnificative din textul original (spectacolul are doar două ore, în final). Asta pentru că (Declan) Donnellan și (Nick) Ormerod, a căror colaborare e mai strînsă decît distribuția de funcții artistice de pe afiș, au operat intervenții chirurgicale de o incredibilă finețe, simplificînd firele narative, acțiunile și motivațiile fiecărui personaj pînă la o claritate aproape de cristal. Și folosirea celei mai recente traduceri publicate, cea semnată de George Volceanov, contribuie la această redescoperită limpezime (interesant e că debutul spectacolului – aici, cu o parte din celebrul monolog cu „A fi sau a nu fi” – apare ca ușor abrupt și greoi, ceea ce e posibil să fie tocmai din cauza adaptării scenariului, căci ca să-nțelegi ce vrea să spună Hamlet și de ce, în acel monolog, trebuie să-l cunoști întîi; sau poate, pur și simplu, traducerea actuală „modernizează” mai puțin această foarte cunoscută bucată, în raport cu istoricul versiunilor în română, decît o face în restul piesei). În bună practică a lui Donnellan (și așa cum face și în anterioara montare de la Craiova, cu Oedip rege), spectatorii sînt aduși în proximitatea actorilor, pe scenă, încadrînd pe două laturi spațiul de joc și creînd imaginea potențială a unui proces. Dar și, tot potențial, fiind „distribuiți” în rolul care, altminteri, îi revine în Hamlet dispărutului Horatio și fiind destinatarii unei serii de adresări directe ale personajelor (în Oedip..., spectatorii, răspîndiți pe scenă, fără locuri așezate, devin parte a corului, el însuși reprezentînd cetățenii Tebei). Nu există decor, doar scaune care apar și dispar și o traversă albă, pe care evoluează „cei vii” – spectacolul e monocolor; exceptînd, de pildă, hainele groparilor, personajele sînt îmbrăcate în alb, gri, negru, de regulă în costume office, cît mai neutre. În afara traversei, dar nu neapărat în afara luminii de scenă, e tărîmul morților, locuit, inițial, doar de Hamlet-tatăl (jucat de Eugen Titu; fantoma shakespeariană are o materialitate semnificativă pentru Hamlet-fiul și viziunea acestuia e cea care ni se oferă). Pe rînd, însă, fostului rege i se alătură, în lumea de dincolo (de spațiul central de joc), Polonius, apoi Ofelia, pe urmă Rosencrantz și Guildenstern, iar la final toți participanții la sîngerosul duel dintre Hamlet și Laertes. Scenografia ascetică e în acord total cu lipsa de interes a întregului spectacol de a intra în așteptata competiție cu tradiția hermeneutică hamletiană, locală sau internațională. Acest Hamlet n-are nimic inovativ de spus pe terenul subtilelor interpretări, nu ține să rescrie tragedia pentru contextul sociopolitic actual, nu vrea să plaseze acea Danemarcă în alte vremuri sau locuri, refuză să se declare actual ori relevant pentru contemporaneitate. Este neutru și atemporal (nimic nu e mai aproape de refuzul semnificării decît un costum gri și-o cămașă albă, multiplicat la infinit), concentrat cu încăpățînare pe o poveste – tragică prin ea însăși, însă lipsită de vreo maiestate a tragediei. Hamlet-ul de acum de la Craiova e despre comportamente și păcate foarte omenești, aproape banale. Claudius (Claudiu Mihail) e doar un oportunist ușor de panicat, lipsit de malefic ori măreție. Gertrude (Ramona Drăgulescu) e o mamă și soție pe care cu greu ai asocia-o cu regalitatea, căci trăiește deplin doar. Polonius (în care Raluca Păun se dovedește din nou plină de subtilitate și atenție la nuanțe, creînd unul dintre cele mai coerent-profunde personaje de aici) e un banal pupător de posterioare, onctuos pînă la pomada de păr, veșnic plin de idei întru oferirea de servicii pentru șef(i). Rosencrantz (Cătălin Vieru) și Guildenstern (Darko Huruială) sînt „băieții buni la toate” ai șefului, care-i execută misiunile murdare, Rosencrantz fiind liderul secondat de un Guildenstern mai tînăr, mai speriat, mai pătruns de sentimentul autorității. În Hamlet, Vlad Udrescu e un tînăr (nici el princiar) căruia viața i-a dat o lovitură irezistibilă, schimbîndu-i destinul. E un rol excesiv de încărcat de istorie (a montărilor, a actorilor care l-au jucat; Donnellan și Ormerod înșiși au la activ un alt Hamlet, cu compania lor Cheek by Jowl, din 1990) și așteptări, pe care regizorul le coboară întîi „spărgînd” monologul nebuniei, apoi punîndu-l pe Hamlet să-l rostească adresîndu-se direct spectatorilor din cele două tribune (aproape transformîndu-l, astfel, într-o mărturie în fața unui juriu). Iar Udrescu construiește un prinț al Danemarcei uman, terestru, a cărui incapacitate de decizie e însoțită de energia vigilentă depusă în dejucarea planurilor lui Claudius și Gertrude și într-un joc detaliat al răzbunării reflectînd în oglindă acele planuri (adaptarea textului scoate excelent în evidență motivația lui pentru uciderea lui Polonius și trimiterea la moarte a lui Rosencrantz și Guildenstern). În principiu, ceea ce face regizorul e să transforme piesa accentuînd factualitatea din Hamlet, trimițînd-o într-un registru al realismului central pe devoalarea corupției puterii.  Donnellan și Ormerod au o atenție excepțională pentru detalii (vizibile mai ales datorită plasării publicului) – superba compoziție pe care o face Raluca Păun în Polonius include gestul de bărbat tradițional de a-și descheia ultimul nasture de la sacou atunci cînd se așază. Apoi, înnebunită de moartea tatălui ei, Ofelia (dublu rol, Flavia Hojda și Theodora Bălan) se întoarce pe scenă purtînd ceea ce apare ca fiind sacoul ucisului Polonius; Hamlet ia în mînă craniul lui Yorick cu un gest de parcă l-ar apuca de fălci pe viul bufon. Rochia roșie a Reginei din piesa de teatru în teatru copleșește scena cu sugestia sîngelui – și același efect îl au pantofii femeiești purtați uneori de Hamlet și rujul de un roșu intens cu care o mînjește, de pildă, pe Ofelia. Salopetele, cu cămăși în carouri și culori vii, ale groparilor (într-o scenă anterioară, aceiași actori – Marian Politic și Costinela Ungureanu – sînt actori în trupa „Cursei de șoareci”) îi fac un fel de bufoni cu un stil de joc, însă, marcat frust, în flagrant contrast cu mecanica de comunicare a oamenilor de la palat. Hamlet de la Naționalul craiovean e unul coborît de pe piedestal, care vrea să arate, nu să demonstreze, să convingă rațional, nu să exploreze străfunduri interpretative ale unui text peste care au trecut, deja, secole de hermeneutică. Un spectacol care le oferă unora dintre actori partituri de o generozitate aparte, iar publicului, aproape o redescoperire a lui Shakespeare. " ["post_title"]=> string(29) "Shakespeare în alb și negru" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(27) "shakespeare-in-alb-si-negru" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-15 11:15:03" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 08:15:03" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240046" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [21]=> object(WP_Post)#36359 (24) { ["ID"]=> int(240002) ["post_author"]=> string(4) "4953" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-15 09:48:51" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 06:48:51" ["post_content"]=> string(8663) "Întotdeauna pregătesc cu minuțiozitate o călătorie, trasee, orare, meniuri, și întotdeauna cele mai memorabile experiențe sînt cele neașteptate, lucrurile mărunte care nu se găsesc în nici un ghid și pe care nu le poți anticipa, momente care, chiar dacă sînt povestite mai apoi, nu pot fi înțelese în întreaga lor însemnătate, căci, în esență, nu sînt ceva ce ai făcut, ci ceva ce ai simțit, doar tu, irepetabil, întrucît nimeni nu a mai fost și nici nu va mai fi vreodată în pielea ta în acea clipă, nici măcar tu. Nu voi înșira aici obiective turistice, nici locuri care trebuie văzute cu orice preț, nici mîncăruri de încercat, sînt atîtea cărți despre acestea, nici nu e locul pentru aventuri personale, căci un periplu portughez ar merita măcar un capitol robust într-un jurnal de călătorie. Poate, într-o zi, mă voi învrednici să fac ceva cu sutele de pagini de însemnări și miile de fotografii adunate de-a lungul anilor.  Mi-am propus să mă feresc de clișee, deși știu că n-o reușesc întru totul, după cum e limpede încă din titlu. La urma urmelor, vezi, simți, trăiești un oraș și prin clișeele lui; e de neconceput Parisul fără să vizitezi Turnul Eiffel, Barcelona fără Sagrada Família sau Londra fără Big Ben. Însă o vizită la toate acestea este doar o bucurie vremelnică, de multe ori ceva ce simți că trebuie să bifezi, pentru că așa ai fost programat. Marile orașe n-ar lăsa nimic în tine fără o priveliște neașteptată pe o străduță lăturalnică, fără un moment de reculegere la o măsuță umbrită, fără zîmbetul unui străin, fără acele efemeride care nu mai pot fi recuperate în întregime. Lisabona este un oraș deopotrivă pitoresc și lipsit de tihnă, al măreției și al paraginii, așa cum, ne-o spune Saramago, „sfîrșesc toate gloriile“, un coșmar pentru cel care suferă de sciatică sau de dureri de genunchi, un oraș în straturi, nu doar terasat, ci alcătuit din depunerile veacurilor și din urmările deciziilor luate de oameni de demult, o diarhie în care stăpînesc Pessoa și Saramago, a căror amintire e întrețesută în urzeala locului. Un oraș al miradoarelor și al panoramelor spectaculoase, al gastronomiei căreia-i cedezi din nou și din nou, al tramvaielor galbene înțesate cu turiști, al vîntului și al ploii, al cozilor la teatre și la restaurante, al oamenilor care cîntă și dansează pe stradă, al oamenilor care sar gardul ca să se bage în față, al oamenilor care încearcă să-ți vîndă la masă hașiș qualidade máxima. Este locul unde totul are ecou, căci cel mai mic zgomot ricoșează din zidurile acoperite cu azulejos și din pavajul din pietricele de calcar și bazalt, unde miroase încă de la primele ore a pește prăjit, unde pescărușii se așază doar pe capetele statuilor de regi, unde gîndacii mișună pe scaunele trenurilor, unde oamenii se duc cu propriul pahar la cîrciumă și unde poți purta conversații docte la recepția hotelului. E o urbe pe care Saramago a îndrăgit-o și în care a trăit aproape 70 de ani, ajungînd să-i cunoască fiecare colțișor. Pasionat de explorarea schimbărilor prin care Lisabona a trecut în istoria sa, scria într-unul dintre articolele cuprinse în Caietul că regretă faptul că nu existau camere de filmat în vremurile străvechi și că pe atunci cronicarii n-au fost cameramani. Deși a petrecut ultimii 18 ani din viață în exil la Lanzarote, cenușa lui a fost împrăștiată aici, la rădăcina unui măslin din fața Casei dos Bicos. Dacă tu, călătorule, ești, ca mine, un împătimit al romanelor lui – am avut la mine două, Istoria asediului Lisabonei și Memorialul mînăstirii, pe care vreau să-l recitesc, căci au trecut deja vreo 20 de ani de la prima lectură –, mergi în Rossio, unde s-au văzut întîia oară Baltasar și Blimunda, sau în Praça do Comércio, unde locuia Bartolomeu de Gusmão, inventatorul Passarolei. Sau poți sări într-un autobuz ce duce la Mafra, unde vei găsi Palatul și biblioteca cu grimoare și tratate de alchimie. Iar după ce ai văzut tot ce credeai că trebuia văzut, castelul, catedrala, palatele, columnele, statuile, podurile și fîntînile din Alfama pînă în Belém, și ai gustat tot ce credeai că trebuia gustat, te-ai înfruptat cu frango și cu sardele fripte și cu pastéis de nata, udate cu vinho verde, mai pornește o dată pe Rua Augusta, fără grabă, și pe drum ia-o la stînga și la dreapta pe fiecare stradelă și alee, unde viața îmbracă alte forme, mai culege un pastel de nata, nu poți mînca niciodată prea multe, dă pe gît un păhărel de ginjinha împreună cu localnicii, care rîd în timp ce pe fundal fadistele plîng, oprește-te sub un portocal greu de rod și gîndește-te la mileniile care s-au sedimentat și pe care nici un stratigraf nu le-ar mai putea distinge unele de altele. E orașul din Întoarcerea caravelelor, cu ere amestecate, cu continente amestecate, cu moșteniri amestecate, o cetate atavică și hipermnezică. Iar cînd ajungi, într-un tîrziu, în capăt, la Tejoul, în care Camões susținea că trăiesc sirene-muze, ia-o înapoi și vei constata cu stupoare cîte ți-au scăpat la prima trecere.  Mai du-te la Livraria Bertrand, cea mai veche librărie încă deschisă, inaugurată în 1732, e vastă și încîntătoare, bea o cafea la A Brasilera, fief al lui Pessoa, sau un aguardente la Martinho da Arcada, alt fief al lui Pessoa, dar și locanta unde Saramago avea masă rezervată permanent. La una dintre acestea ar fi trebuit să ne vedem cu José Luís Peixoto, pe care l-am întîlnit la FILIT, în 2021, să stăm la povești despre Lisabona și Iași, despre cărți și viitor, însă, între timp, acesta a fost invitat la Festivalul de Literatură din Lahore, desfășurat în aceeași perioadă. Aveam multe să-l întreb, ne-om mai găsi și cu alte ocazii. Părerile de rău nu par să țină mult în Lisabona, viața răbufnește în jur, colorată și gălăgioasă. Te oprești, așa cum m-am oprit și eu, și te uiți în jur și te întrebi, așa cum am și ai mai făcut-o și alte dăți, în alte locuri, dacă ai putea trăi aici.  Timpul trece repede, e un oraș care comprimă cu ușurință milenii, darămite zile. Ajunși în ultima dimineață, sorbind din cafea – cafeaua de hotel are un gust aparte, nu e aproape niciodată bună, dar trezește multe amintiri –, a trecut prin fața mea, grăbit, un doppelgänger al meu, cum mi s-a mai întîmplat, îmbrăcat cu aceeași geacă, doar mai bărbos și mai ciufulit, poate un alter ego care a venit acum o viață aici și n-a mai plecat. Dar noi trebuie să plecăm și multe vor rămîne nevăzute, ca întotdeauna. Păstrăm doar ce am apucat să trăim, ne hrănim cu firimiturile acestei uriașe lumi." ["post_title"]=> string(47) "Tramvaie galbene, pastéis de nata și Saramago" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(44) "tramvaie-galbene-pasteis-de-nata-si-saramago" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-15 09:48:51" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 06:48:51" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240002" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [22]=> object(WP_Post)#36358 (24) { ["ID"]=> int(240042) ["post_author"]=> string(4) "3540" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-15 10:58:29" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 07:58:29" ["post_content"]=> string(23622) "Călimară, cerneală, peniță, toc, prespapier, plicuri, timbre: o recuzită căzută astăzi în desuetudine. La 160 de ani de la înființarea poștei române moderne, odată cu decizia din 1864 a domnitorului Alexandru Ioan Cuza de a comasa serviciile telegrafice și cele poștale, ne aflăm într-o altă lume. O lume în care cutiile poștale din localități s-au împuținat, în care poștașii livrează îndeosebi facturi, iar bucuriile, tristețile sau simplele confidențe de altădată nu mai sînt primite în plic. Poșta electronică, mesageria telefonică, noile mijloace de comunicare, în genere, s-au debarasat de intermediari, iar corespondența este acum ferecată de parole care protejează secretele mai bine decît fragilele plicuri de hîrtie. În alte vremuri, mărturisirile tainice nu numai că parcurgeau alene distanțele epistolare, dar puteau fi ușor expuse unor ochi indiscreți. Metodele prin care destăinuirile erau ferite de falși destinatari trebuie să fi fost numeroase, însă una dintre ele reține atenția prin dibăcia presupusă: conceperea unui nou alfabet. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, între Franța și România au circulat cîteva scrisori codate nu lipsite de interes pentru istoria literară, elaborate de doi frați, fii ai scriitorului C.A. Rosetti: Mircea și Vintilă. Asupra acestei corespondențe m-am aplecat și într-o cercetare mai veche, dedicată patimei scriitoricești care a atins cinci dintre membrii familiei revoluționarului pașoptist, fără a insista asupra conținuturilor încifrate. Vintilă C.A. Rosetti (1853-1916) este singurul dintre copiii soților Rosetti care atinge o oarecare notorietate în lumea culturală, întrucît a devenit succesorul „dinastic” la cîrma ziarului Românul. Pe lîngă îndeletnicirile gazetărești, s-a străduit să păstreze vie memoria părintelui său, asumîndu-și, de pildă, rolul de editor al jurnalului lui C.A. Rosetti. În această privință se va dovedi un editor sentimental, editor-trădător al textului original, atenuînd sau eliminînd orice nemulțumire își exprimase tatăl în raport cu mama sa, Maria Rosetti, figură luminoasă a pionieratului presei feminine din România, care fusese încondeiată de consortul său și în tușe întunecate. Mircea C.A. Rosetti (1850-1882), în scurta viață care i-a fost hărăzită, și-a exersat de timpuriu iscusința de traducător la revista Mama și copilul, diriguită de Maria Rosetti, apoi a colaborat, ca gazetar, printre altele, la Românul. A publicat, de asemenea, o broșură despre Inamovibilitatea magistratului (1879). Spre deosebire de Vintilă, care nu s-a aventurat pe tărîmul ficțiunii, Mircea nu a stat departe de aceste „meleaguri”, scriind cîteva nuvele, adunate în volum, după moartea sa prematură. Nuvelele din 1882, scoase la lumină la scurt timp după decesul său, la Tipografia „Românul” (așadar, tot în familie), nu sînt în sine spectaculoase. Dar nici stîngace. Ceea ce interesează mai cu seamă la această ediție este amplul portret pe care Emil Costinescu îl schițează tînărului dispărut la 32 de ani. Scrisă într-o manieră care nu ocolește patetismul, biografia lui Mircea C.A. Rosetti rămîne totuși coerentă și bine documentată. De altfel, nici nu avea cum să fie lacunară, pentru că autorul ei era un apropiat al lui C.A. Rosetti și al ziarului Românul. Emil Costinescu nu avea formație filologică, ci de finanțist (s-a distins ca ministru al Finanțelor și a fost unul dintre fondatorii Băncii Naționale a României), iar „notița biografică” pe care o semnează surprinde episoadele semnificative din viața lui Mircea, evocînd „acea copilărie și tinerețe trecută pe patul de durere”[1]. La numai 4 ani, a suferit un accident care avea să-i schimbe radical existența. Se afla, alături de sora și de mama sa, într-o trăsură și, în timp ce se juca, s-a sprijinit de ușa prost închisă și a căzut pe caldarîm, una dintre roțile trăsurii apucînd să-i treacă peste piept. În mod miraculos, nu a avut, în acel moment, nevoie de îngrijiri speciale. Dar problemele (astm, gută, emfizem pulmonar, bronșită, hipertrofia inimii) aveau să revină și să se acutizeze iar și iar, pe măsură ce creștea. Despre căutările unui tratament adecvat aflăm și din corespondența Mariei Rosetti cu soțul ei. În ciuda tuturor impedimentelor de natură medicală, Mircea Rosetti avea să-și termine studiile și, cum am văzut, să scrie. De pe patul de moarte, îi lăsa moștenire lui Vintilă biblioteca („vocația” de arhivar de familie a editorului de mai tîrziu se confirmă încă o dată), restul obiectelor urmînd să fie împărțite între toți frații. Istoria intimă a familiei Rosetti a fost parțial reconstituită de istorici sau critici literari, cel mai important fiind, cu siguranță, Marin Bucur, care nu a restituit doar varianta originară a jurnalului lui C.A. Rosetti, lipsită de ingerințele lui Vintilă, dar a organizat în două volume și corespondența soților Rosetti. (Fără a mai pune la socoteală monografia dedicată autorului Ceasurilor de mulțumire.) Însă o parte substanțială a acestei povești de familie, despre scriitură și despre viață, rămîne nespusă, mărturiile documentare fiind păstrate în arhive. Mai precis, în sediul din București al Arhivelor Naționale ale României. Mircea și Vintilă Rosetti, apropiați ca vîrstă și ca aspirații, au avut o relație de prietenie aparte, formînd o „enclavă” în interiorul familiei. Cînd tuturor le este limpede că Mircea se află pe patul de moarte, dintre toți membrii familiei este chemat în țară, pentru a-i fi alături, Vintilă. Totodată, cele mai de preț lucruri ale fiului mai mare, cărțile, sînt dăruite, cu limbă de moarte, celui mai drag frate. Legătura celor doi băieți ai lui C.A. Rosetti nu rămîne însă la nivelul anecdotic al poveștii. De pe urma ei se păstrează o destul de bogată corespondență, deși neîndoielnic incompletă, deoarece din scrisorile trimise de Vintilă lui Mircea mai putem citi doar patru. În cazul epistolelor pe care le-au conceput cei cu înclinații scriitoricești, planează de multe ori, mai ales atunci cînd avem de-a face cu o exprimare „ornamentată”, suspiciunea de a fi fost așezate pe hîrtie și cu gîndul la posteritate, nu doar la confident, așa cum ar fi firesc. Aceeași suspiciune poate apărea și atunci cînd discutăm despre jurnale. Așa cum Jurnalul lui C.A. Rosetti nu poate fi învinuit de falsificarea trăirilor, întîmplărilor și, mai ales, a stilului notațiilor, nici corespondența dintre Mircea și Vintilă Rosetti nu cade sub semnul contrafacerii. E lesne de constatat că, deși urmărim corespondența unor persoane care au exercițiul scrisului, stilistica epistolelor este una austeră, informativă, și nu descriptivă. Talentul epistolar nu merge întotdeauna mînă în mînă cu talentul scriitoricesc. Corespondența lui Eminescu, de exemplu, nu este la fel de iscusită precum sînt poeziile sau prozele lui. Flaubert, pe de altă parte, este un stilist desăvîrșit în scrisori, chiar și în cele de dragoste. Bunăoară, cu cît scrisorile sînt mai puțin „dichisite” din punct de vedere estetic, cu atît par mai sincere, mai umane, nelăsînd impresia unei tentative narcisiste de impresionare a corespondentului și, mai departe, a eventualei posterități. Mircea și Vintilă Rosetti nu doreau să impresioneze pe nimeni. Și chiar mai mult decît atît. Frații Rosetti vor să se asigure că scrisorile lor sînt strictamente private prin inserarea mai multor pasaje codate, scrise într-un alfabet matematic cunoscut doar de către cei doi. Fragmente consistente, fraze de cîteva rînduri sau cuvinte izolate sînt transcrise într-un limbaj care seamănă cu cel al ecuațiilor matematice. Dacă se păstra doar una dintre aceste scrisori, deci în absența privirii de ansamblu și a indiciilor răsfirate care puteau fi puse cap la cap, ar fi fost, probabil, imposibilă spargerea codului. Altfel spus, nu am fi putut încălca intimitatea fraternă laborios construită. Am selectat, mai întîi, scrisorile care conțineau pasaje codate ­­– pentru că nu este cazul tuturor. Am căutat, apoi, semnele grafice folosite frecvent, presupunînd că acestea trebuie să ascundă neapărat vocalele sau consoanele mai des utilizate. Investigația nu părea să aibă sorți de izbîndă pînă la observarea cîtorva încifrări izolate în interiorul unor fraze altminteri lizibile. Prima propoziție de acest fel asupra căreia m-am oprit a fost: „P’aci nu este 9/4 ⎮⎮ 9/4 ⎮⎮ 4    9/4 ⎮⎮ 7 1/2 9 5 1/2 ⎮⎮”. Se repetau două litere și probabilitatea de a fi multe cuvinte care să se potrivească în „matrice” era minimală. Iată și primul cuvînt: „tutun”! „P’aci nu este tutun.” Bifam, așasar, primele trei litere din alfabetul pentru doi. Au urmat și celelalte, decodarea simplificîndu-se treptat. Am revenit la prima propoziție și am putut completa: „P’aci nu este tutun turcescu”. Am întocmit, în final, tabelul alăturat, care ajută la înțelegerea pasajelor private mai ample. Tot din acest punct, așteptările au fost complet bulversate. Mircea îi povestește lui Vintilă, sub paravanul semnelor matematice, despre cuceririle amoroase, despre femeile care îl încîntă, remarcînd de pe o poziție conservatoare faptul că, spre deosebire de românce, franțuzoaicele „sunt prea înaintate și liberale”. Descrie fără regrete ipostazele adulterine în care se găsește alături de „o prea frumoasă femeie”, cu „frică să n-o știe bărbatu ei”, sau încercarea de a-și procura un „bilet de regulare” și chiar teama că „oasele sunt atacate de sifilis”. În șirul complicațiilor medicale pe care le-a suferit fiul cel mare al lui C.A. Rosetti, sifilisul este singura boală sau suspiciune de boală care nu mai apare menționată în nici o altă parte. Mircea pare a fi la curent și cu viața sentimentală a fratelui său, întrebîndu-l ce întorsătură au luat diverse idile, interesîndu-se dacă reușise să le cucerească pe „Natalie” sau pe „Catarina”. Nu rămîne străin nici de alte intrigi, căutînd să afle cum petrec anumite femei din societatea bucureșteană: „Ele ce fac? Petrec? Le face cineva curte?”. Cel mai adesea însă, astmaticul Mircea scrie despre încercările de a face rost de tutun, despre satisfacția pe care i-o aduce viciul tabacic. Seamănă, din acest punct de vedere, cu tatăl său, care publică în Scrieri din junețe și din esiliu (adunate laolaltă cu Ceasurile de mulțumire, cărora le sînt anexate „cîte-va poesii făcute mai în urmă”) o odă a fumatului, intitulată Influența țigaretii asupra mea: A! țigaretă dragă, aș vrea dacă se poate Ca patimile mele în focu-ți să topesc, Și să ațint o clipă iluziile toate Ce al tău vapor creează și iar se risipesc. Mai mult, merită consemnată și maniera în care C.A. Rosetti accentueză latura senzuală, aproape erotică a fumatului: Așa țigara numai e scumpa mea soție, Ea numai de topește spre a mă mulțumi; Și cînd mă-nghiață lumea și-mi ia din poesie Căldura-i mă-nviază, și-ncep iar a simți.   Cînd sorb din țigaretă tutunul de Havana Și undele-i albastre în preajma mea rotesc, În jocuri amoroase văz șărpii din Savana Și lumea nouă toată cu stepele-i zăresc. Dacă lui C.A. Rosetti havanele aproape că îi declanșează vedenii, Mircea Rosetti mărturisește, cifrat, fratelui său că nu este tocmai un adept al țigărilor cubaneze: „Cu fumatu am început eară să fac puțin progresu. Avana însă nu fumez căci nu sunt bune și ca să le fumez trebue să fiu liniștit amintere mă amețește. Nu fumez tot din țigările și tutun. La ferme ce am cumpărat de când sunt aci ⟨unu⟩ nu e rău deși nu e bun ca cel de la noi de 6 parale. De aceea când vei veni fă ce poți ca să aduci nițel în busunar căci am mare poftă să fumez de ăla”. Slăbiciunea pentru țigări a lui Mircea Rosetti nu află pe teritoriul francez, de unde îi scrie fratelui, o consolare mulțumitoare. Tipurile de tutun pe care le poate cumpăra acolo nu sînt dintre cele mai grozave. Astfel, tînjește mereu după soiurile de acasă: „Aci găsesc tutun care se poate bea dar n-are a face cu cel de la București”. Uneori are însă norocul de a găsi tutun turcesc care „se vinde în pachete mici și aduc la gust mult cu tutunul din București”. O rugăminte repetitivă, reieșită parcă din sevrajul tabacic, este cea ca Vintilă, atunci cînd va veni să-l viziteze, să strecoare clandestin în bagaj niște tutun autohton: „Când vei veni nu uita să aduci în busunar mult tutun căci nu prea se caută la vamă la Orșova”. Culmea, tocmai vameșii din Orșova (Rușava), deloc îngăduitori cu fumătorii, sînt portretizați de Nicolae Filimon asemeni unor demoni (în 1859-1860): „Cine n-a părăsit țara sa și n-a trecut prin vama de la Rușava nu poate avea o idee giustă de torturele la care este supus nenorocitul călător, mai cu seamă dacă din păcatele sale va avea cu dînsul tutun sau vreun alt articol colonial. Știți ce vasăzică un vameș de tutun în țările acelea în care planta aceasta este monopol al statului? Vameșul de tutun de la Rușava este un ce teribil și cu neputință de esplicat. Cum te-ai înfățișat în fața lui, el știe cine ești, știe ce te gîndești, știe dacă voiești să ascunzi ceva de dînsul, știe totul. Credeți-mă că, de la Rușava pînă la Viena, și ziua și noaptea nu vedeam înaintea mea decît vameși și tot vameși de aceia care fac nulă pe cei de la Vămile văzduhului. Am făcut o dată în viața mea lectura aceii cărți ce vă citai și mărturisesc în conștiință că demonii de la vama tutunului din acea carte sînt angeli în comparație cu colegii lor de la Rușava; căci cei dintîi se mulțumesc a cere de la fumătorii de tutun o recompensă echivalentă cu greutatea crimei, pe cînd acești din urmă, împinși de marele zel ce au asupra acestei meserii, iau mai totdauna cinci sute la sută (despre tutun este vorba)”[2]. Mircea îi vinde lui Vintilă și un pont, ca de la fumător la fumător, în legătură cu o călătorie: „Să ai la tine tot d’auna țigările făcută căci drumul de fer când se oprește 5 sau 10 minute ai timp la [indescifrabil] să tragi una”. Nu lipsesc nici încercările de a renunța la viciu: „Eu m-am cam lesat de tutun. Ce e drept, nici nu se prea găsește. […] De când am venit aci numai vreo 5 cigări am fumat cu tutun din Geneva”. La fel cum nu lipsesc „contaminările” anturajului: „fumez mult cu Gogo și chit [că] ei fumează Caporal, eu Orient și câteodată Caporal”. În 1877, subiectul fumatului nu va mai fi un secret între frați, ci o mărturie de război. Dintre toate manuscrisele familiei Rosetti, Nicolae Liu restituie în revista Manuscriptum, în intervalul 1976-1977, doar fragmentele referitoare la Războiul de Independență. Cercetătorul asamblează epistolele, printr-un gest nu doar recuperator, dar și omagial, într-un serial de cinci episoade cu Scrisori de pe frontul războiului din ’77, reunite sub titlul generic Romanul independenței. În misivele adresate familiei, Vintilă C.A. Rosetti așază, asemeni unui veritabil reporter de campanie, scene tulburătoare de dincolo de tranșee. Aflăm, astfel, din însemnările lui, că tutunul era la mare preț în vremuri de restriște: „Tutun nu este, vin nu este, rachiu nu este. Soldații, care de o zi, două răbdau, se aruncară asupra prăvălielor, voiră să le spargă: «ne trebuie tutun». Ei cari nu ziseră nimica cît n-avură pîne, deveniră fiare sălbatece pentru tutun. Ofițerii le strigară să se astîmpere. Nu ascultau nimica. Voiau să aibă tutun. Tot ce era în sat fusese luat de oștirile ce trecuseră. Dedei la cîțiva cîte o țigară. Erau să-mi sărute mîinile de bucurie”[3]. Atunci cînd nu împărțea de bunăvoie tutunul cu ceilalți soldați, Vintilă C.A. Rosetti era, oricum, deposedat de rîvnitul tabac: „Regret că n-am venit singur aici. L[ambru] e pentru mine o belea. Eu plătesc totul, el îl consumă. Tutunul ce mi l-a trimis tata, l-a luat el totul, dîndu-l pe la toți. Ieri am fost silit a zice că nu mai am căci pretindea să dau la 10 inși ce se aflau aici. El susținu de față cu toți că am, rupse cheia sacului meu și scoase tutunul. Umplu tabatierele la toți. […] Tot ce e al meu îl ia și de aș lua o țigară de la el ar striga trei zile. Acum că știu la ce să mă aștept, menajez banii mei. Tutun cumpăr cîte puțin. Aveam însă o cutie de cele mici cu de-al tatii, o păstram așezată în sacul cu mîncări și cele necesare la drum, spre a fi gata la caz de alarmă. Azi umblînd din întîmplare în sac, văd că a golit-o. Am umplut-o cu tutun ordinar. Nu știu unde să ascund lucrurile ca să nu umble la ele”[4]. Întorcîndu-ne la corespondența „matematică” a fraților Rosetti, observăm că, pe lîngă discuțiile despre tutun sau dame, există și o referință culturală transmisă încifrat. Singura: „Apropo, la cabinet[ul] de lectură citesc pe Bocace ce e prea frumos”. O variantă populară între condeierii români pe parcursul secolului al XIX-lea este aceea a „franțuzirii” numelor unor autori. Obicei preluat, ușor de bănuit, chiar de la francezii care, la rîndul lor, traduceau copios nume de scriitori străini. Ținînd cont de această cutumă și punînd la socoteală faptul că Mircea alege să scrie codat noua lui descoperire bibliografică, nu poate fi vorba decît despre Decameronul lui Giovanni Boccaccio. Scrierea alegorică din secolul al XIV-lea atingea teme incomode pentru acea vreme, precum erotismul. În Franța era disponibilă, cînd Mircea se afla acolo, și o tălmăcire a Decameronului, reeditare datată 1846. Greu de crezut că fiul lui C.A. Rosetti avea acces la traduceri mult mai vechi, din secolele al XVI-lea sau al XVIII-lea. În orice caz, autorul ediției franțuzești de la jumătatea secolului al XIX-lea a Decameronului este Jean Boccace, grafiat cu un „c” în plus față de cum alege Mircea să-l scrie. Coincidența face ca, în 1882, anul în care Mircea va muri pe tărîm românesc, în Franța să debuteze seria de cinci tomuri cu o nouă traducere a Decameronului, de Jean Bocace. Cu un singur „c”. Adevărul e că și singura piesă „literară” din puzzle-ul schimbului de epistole dintre Mircea și Vintilă Rosetti, bucuria și sfiala de a-l fi descoperit pe „obraznicul” Giovanni Boccaccio, se potrivește perfect ansamblului. Corespondența celor doi frați, confidenți de zile bune și de zile rele, este una mundană, lipsită de veleități literare sau artificii stilistice (de care amîndoi ar fi fost, altminteri, capabili), prin care își pot transmite, dincolo de granițe, secretele. Iar frații nu se mulțumesc cu protecția simbolică a intimității pe care o garantează corespondența, ci inventează, doar pentru ei, un alfabet „ezoteric”. Ca măsură suplimentară de precauție, atunci cînd scriu „matematic” cuvinte scandaloase, le ornează cu un semn grafic suplimentar, căruia nu-i corespunde nici o literă, dar care ar putea deruta un eventual cititor indiscret aflat pe punctul de a desluși „cifrul”. Schimbul de scrisori codate a avut loc, probabil, în jurul anului 1871 (majoritatea scrisorilor sînt nedatate, doar cîteva indică acest an), cînd Mircea plecase din nou la tratament, în Franța. Avea să se mai scurgă puțin peste un deceniu pînă la dispariția sa. Și aveau să se mai scurgă 45 de ani pînă la moartea lui Lulu, așa cum îl alinta Mircea pe Vintilă, care își va trăda, în privința acestor epistole, vocația de restitutor al scrierilor intime din familia sa. Fiecare scriere privată în parte din familia Rosetti spune, pînă la urmă, o mică poveste, asemeni Decameronului care îl încîntase pe Mircea. O poveste despre vicii și erotism, despre iubire și disperare, despre moarte și despre literatură. O literatură pentru personajele care au creat-o, o literatură despre viața lor adevărată.
[1] În Mircea C. Rosetti, Nuvele, cu un portret de Emil Costinescu, București, Tipografia „Românul”, Carol Göbl, 1882, p. I. [2] Nicolae Filimon, Escursiuni în Germania Meridională, capitolul VI, Vameșii și cărturarii, în Opere, ed. îngrijită, pref., note și bibliografie de Mircea Anghelescu, București, Univers Enciclopedic, 2005, pp. 476-477. [3] Scrisori de pe frontul războiului din ’77 (III), în Manuscriptum, an VII, nr. 4 (25), 1976, p. 114. [4] Ibid., p. 112." ["post_title"]=> string(44) "La curțile documentului. Alfabet pentru doi" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(42) "la-curtile-documentului-alfabet-pentru-doi" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-18 14:45:25" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-18 11:45:25" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240042" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [23]=> object(WP_Post)#36357 (24) { ["ID"]=> int(239940) ["post_author"]=> string(2) "13" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-12 12:14:11" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-12 09:14:11" ["post_content"]=> string(5695) "O țară întreagă s-a bucurat cînd am fost admiși în NATO. Un popor întreg s-a entuziasmat atunci cînd am fost primiți în Uniunea Europeană. Nu era nevoie să fie unanimitate – ca la congresele Partidului Comunist Chinez –, o largă majoritate consfințea cel mai democratic instrument al funcționării unui stat, votul. Da, dar prin vot a ajuns la putere și Hitler, da, prin vot – măsluit – s-au menținut la putere și Fidel Castro, și mahării regimurilor comuniste din estul Europei. Și totuși, votul e cel care va decide, în democrațiile occidentale, cu toate tarele și neputințele ei dovedite în ultimele decenii, dacă ne vom putea baza sau nu pe regimuri care admit pluralismul politic și libertățile de tot felul. Altfel, ne-ar paște o tiranie ca-n Rusia, cum bine sugera, patetic, ironic, desigur (dar faptele un rămas), un erou vocal ițit din geniul lui Caragiale. Tatăl. Scriitor și dramaturg român, jurnalist impenitent, nume de teatru național și figură emblematică de pe bancnotele românești. Trecerea prin București a unor lideri politici de top cu prilejul congresului Partidului Popular European (din care fac parte atît PNL, cît și UDMR) a prilejuit o bună trecere în revistă a problemelor ce frămîntă atît Europa, cît și țara noastră. Multe nume sonore au trecut prin București, multă gălăgie și mahala au făcut și ciracii din strînsura politică numită AUR, condusă de un anume George Simion și alte mediocrități agresive ridicate la rang de exponenți ai „vocii poporului“. Au reintrodus în spațiul public agresivitatea și golăneala defunctului partid România Mare. Naționalist peste poate, șovin, antisemit, antieuropean, antidemocratic. Faptul că au tot crescut în sondaje – care sînt cum sînt și nu se poate conta pe ele, pe fondul erodării, în ultimele decenii, a partidelor politice tradiționale – nu înseamnă că realitatea a ajuns la cotele maxime ale dezastrului. E rău, rău, rău. Jale mare. Toată lumea nemulțumită, fericit, nici unul. De la cei cu salarii și pensii uriașe (nesimțite e prea puțin spus) la cei care numără mereu banii de coșniță și uită gustul fructelor, oricum mai ieftine decît doctoriile cu care ne îndopăm zilnic, peste măsură. Se întreține o păguboasă propagandă mediatică a dezastrelor. Incendii peste incendii, accidente rutiere dintre cele mai sinistre – chiar trebuie să știm orice oroare petrecută în Columbia sau Filipine? –, la ce bun, cui folosește să stăm mereu înfrigurați și să contabilizăm sinistrele agresiuni  asupra femeilor și copiilor de pe tot mapamondul? Cu ce ne alegem din această isterie negativă bine întreținută de media – ca să ce?! Să crească vînzările la pastă de dinți și hîrtie igienică cu miros de piersici, marketingul în această zonă a atins cote greu de bănuit. Banul la ban trage, viața trece pe lîngă noi. Adevărul e mult mai nuanțat.  Partidul lui Simion și Tîrziu a scos susținătorii în stradă să protesteze împotriva liderilor europeni veniți la București să pună la cale viitorul nostru. Cei doi sînt urmașii lui Vadim Tudor și-ai lui Eugen Barbu – se uită, iar cei mai juni nici măcar nu știu  bine, toate mizeriile promovate de cei doi așa-ziși patrioți! Iar acum alde AUR s-au bulucit la ROMEXPO să strige „Huo!“, „Jos!“ și „Afară!“, închipuindu-și că antieuropenismul și antidemocrația promovate vor aduce beneficii României. Nici pomeneală! Doar ne facem iar de rușine.   Vin alegerile și se fac calcule de tot felul. Se trag sfori, se avansează fel de fel de ipoteze de lucru. Nimic nu e bun și bine în România, nimic nu funcționează. Toată lumea e nemulțumită, isterizată de lipsuri și necazuri, părăsirea teritoriului național fiind un mereu la îndemînă îndemn care nu folosește la nimic. A vrea o țară ca afară se pare că nu mai e o socoteală bună. Imaginile cu tractoare și fermieri care protestează au devenit un loc comun. Un Picasso de azi ar fi desenat un tractor, simpatic. (Trecem peste faptul că povestea „Porumbelului păcii“, mult ventilată  de stînga comunistă, este o gogoașă cu iz amoros.) Nici desțărarea nu e o soluție... Am ajuns să apreciem hărnicia muncitorilor manuali străini în dauna tineretului autohton, care se înghesuie să urmeze științe politice și comunicare, nu mai vrea nimeni să ajungă strungar sau croitor. Meseriile nu mai sînt brățară de aur. Vom conta doar pe inteligența artificială? Multe interogații și nedumeriri în fața tuturor. Europeni sau neeuropeni.  Rușii lui Putin nu pot oferi nimic omenirii, au fost și au rămas o amenințare la adresa Europei. Ieri ca și azi. Propagandiști de talia Dianei Șoșoacă întrețin o isterie care nu folosește la nimic. Europa își va crea propriii anticorpi. Oricine va ajunge la cîrma Europei și a României – alegeri sînt peste tot, inclusiv, decisive, în Statele Unite – va trebui să gestioneze un uriaș pachet de nemulțumiri și revendicări. Pe fondul războiului din Ucraina, pe fondul încălzirii globale care deja își arată colții. Nu există soluții alternative la democrație. Un ferm NU! în fața provocărilor aduse în spațiul public de haidamacii de la AUR." ["post_title"]=> string(30) "UE, NATO și AUR-ul lui Simion" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(28) "ue-nato-si-aur-ul-lui-simion" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-15 12:01:47" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 09:01:47" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=239940" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [24]=> object(WP_Post)#36356 (24) { ["ID"]=> int(239955) ["post_author"]=> string(2) "94" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-13 13:40:03" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-13 10:40:03" ["post_content"]=> string(14219) "[caption id="attachment_239956" align="alignright" width="200"] Sigmund Freud, 1926 © Ferdinand Schmutzer[/caption] „Flectere si nequeo superos, Acheronta movebo.“  (Motto ales de Sigmund Freud pentru Interpretarea viselor, din Eneida lui Virgiliu)   Cînd am recitit Interpretarea… în vederea acestui lanț de eseuri, am observat pentru prima dată un fragment peste care săream de regulă, grăbit să ajung la dura mater: este vorba despre o frază scrisă de Freud în „Prefața“ celei de-a doua ediții, survenite la nouă ani de la prima, adică în 1908: „Pentru mine, această carte are și o altă importanță subiectivă, pe care am putut-o înțelege abia după ce am terminat cartea. Ea s-a dovedit o parte din autoanaliza mea, ca o reacție a mea la moartea tatălui meu, deci la cel mai important eveniment, la cea mai decisivă dintre pierderile din viața unui bărbat“. (Toate citatele din Interpretarea viselor sînt reproduse după ediția Sigmund Freud, Opere esențiale, vol. 2, Interpretarea viselor, traducere din germană de Roxana Melnicu, notă asupra ediției de Raluca Hurduc, Editura Trei, București, 2017.) Devine evident că nu e o coincidență modul în care am ordonat acest șir de eseuri și că există o relație internă între moartea acelui „negru frumos“, întors asupra sieși, ca o unghie incarnată, între moartea unui tată necunoscut și sosirea unuia nou, agent al schimbării, care îi va da numele lui Susan Sontag. De asemenea, văd o legătură fantomatică între cariera de slujbaș al Imperiului Britanic a tatălui lui Eric Blair și moartea unui evreu galițian care-și adusese familia în Viena, care înghițise toate umilințele antisemitismului și care-și adora fiul cel mare, văzînd în el răzbunarea. Cînd scrie această nouă prefață, în 1908, Interpretarea începuse să capete importanța simbolică pe care o are în prezent: de la prima ediție apăruseră și cele Trei eseuri asupra sexualității, și conceptele începeau să se clarifice. Iar afirmația lui Freud, una esențială în întregul sistem freudian, este cutremurătoare, privită  à rebours: moartea tatălui este evenimentul esențial din viața unui bărbat. Un bărbat fără tată e lipsit atît de dușman, cît și de lege, dar este și pus în fața unui adversar mult mai înfricoșător, de neînvins: moartea. Din 1908, cred, Freud începe să pășească decisiv spre modelarea principiului thanatic enunțat în Dincolo de principiul plăcerii. Deocamdată însă ne aflăm la jumătatea deceniului 9 al secolului al XIX-lea, iar Freud este prins în lupta cu îngerul, adică cu Eros. 

Autoanaliza

Sîntem în 1896, iar Freud e în plin doliu și începe să palpeze limitele autoanalizei. Primul sentiment pe care-l va descoperi în sine este cel de „vinovăție a supraviețuitorului“. În bătălia sa oedipiană, fiul primește un ajutor nedorit din partea acelei forțe întunecate care-i va deveni imediat apoi, chiar lui, inamic: moartea. Nu este o victorie cinstită, supraviețuitorul trișează, chiar dacă o face fără intenție. Pentru noi, este interesantă însă împletirea suferinței subiective cu observația rece, care duce la trasarea unor principii universale. Travaliul științific al lui Freud poartă întotdeauna pecetea unui puternic filon autobiografic: și-a fost, de la bun început, propriul pacient. În același timp, actul autoanalitic stă sub povara incompletitudinii: nici o autoanaliză, afirmă el, nu poate fi dusă la bun sfîrșit, altfel nu ar mai exista nici o boală psihică. Autoanaliza nu poate fi nici măcar analiză: acolo unde analistul este pentru a analiza un ecran pe care acela își proiectează dragostea, ura, teama irațională etc., un Celălalt, propriul Eu nu se poate „retrage“ din cercul psihic pentru a se putea reflecta. Nu se știu foarte multe despre metoda autoanalizei lui Freud, însă e limpede că, pe lîngă metoda asocierii libere, materia predilectă pentru analiză a fost oferită de propriile vise. A fost un proces îndelungat și anevoios, presărat cu obstacole, întreruperi și perioade de disperare, toate documentate în scrisorile către Celălalt, Fliess, dar și de intuiții sclipitoare, printre care o explicație a propriilor dependențe: înlocuise masturbarea cu fumatul. Tot așa, prietenul Fliess va traversa această perioadă de gestație ca Obiect sau, mai bine zis, ca o moașă abandonată după ce și-a îndeplinit rolul. Imediat după publicarea Interpretării viselor, Freud rupe relațiile cu el, în urma unui conflict violent. Așa cum Interpretarea pretinde că arde punțile, înfigîndu-și însă rădăcinile în tradiția hermeneutică și în chiar ideea ancestrală că visul „înseamnă“, înfruntarea cu tatăl își are propria tradiție, iar aici nu mă refer la cele două personaje care vor face școală în psihanaliza freudiană, Hamlet și Oedip. Mă gîndesc la marile romane rusești de secol XIX, cunoscute lui Freud, care pun în scenă această înfruntare. De pildă Război și pace, unde-i avem pe Pierre, care nu-și cunoaște aproape deloc tatăl – cunoaște un muribund –, dar se vede forțat să meargă pe drumul aceluia, să pășească pe urmele lui și să-i împlinească munca, pe Andrei Bolkonski, fiul contelui Bolkonski, un monstru absolut insensibil la nevoile emoționale ale copiilor săi. Un alt exemplu este Părinți și copii, romanul lui Turgheniev, unde înfruntarea generațională este reprezentată de lupta dintre Arkadi și Nikolai, dintre nihilism și liberalismul democrat al tatălui. În cazul lui Freud, lupta se duce între primul fiu educat al familiei tradiționale evreiești și părintele care s-a aplecat în șanț să-și ridice pălăria. 

Visul 

Nu încape nici o îndoială că, înainte de orice, Interpretarea viselor este o carte violent polemică, la fel de polemică cum avea să fie, șase decenii mai tîrziu, eseul lui Susan Sontag, cel împotriva… interpretării. Din chiar începutul cărții, căruia Freud îi adaugă un motto din Eneida, ni se transmite tonul arțăgos, agonic al celor ce urmează. „Flectere si nequeo superos, Acheronta movebo“, adică „Dacă nu voi izbuti să-i înduplec pe zeii din cer, o să-i înduplec pe cei din infern“, dacă mintea superioară îmi este inaccesibilă, voi răscoli Iadul, adică intestinele, pîntecul, bezna irațională, pulsiunile. Face trimitere la dorință, cea care, lipsită de înțelegerea minții „superioare“, a conștiinței, va apela la cea intestină, subterană, la inconștient. La fel cum omul de știință Freud a trebuit să coboare în intestinele propriei minți pentru a extrage de acolo legile universale ale psihicului. Lupta de peste decenii dintre interpretarea freudiană și negarea ei de către Sontag capătă cu atît mai multă consistență, cu cît este limpede că noțiunea de interpretare este centrală în psihanaliză. Iar respingerea interpretării de către Sontag este extrem de interpretabilă. Dacă privim reproșurile pe care ea le aduce excesului de interpretare din epocă drept echivalentul reziduurilor diurne din hermeneutica freudiană a visului, rămîne întrebarea: „Care e gîndirea latentă a visului avut de Sontag?“. De unde toată energia, tot libidoul (în accepție jungiană) pus în slujba stilului operei, a negării „sensului“? Iar aici sînt convins că nu vizita la Thomas Mann este cheia interpretării.

*

În cazul visului, interpretarea înseamnă să pornești de la conținutul manifest al acestuia (de la textul literar, aș continua eu analogia), pentru a ajunge la semnificația latentă a acestuia. Iar semnificația latentă presupune o regresie înspre viața infantilă, arheologie, acolo unde visul își are propria logică, acolo unde visul „gîndește“. De aici pornește principalul filon polemic din Interpretarea freudiană: ideea că visul semnifică. De aceea așază el în preambulul cărții blindajul trecerii în revistă a celor mai importante teorii despre vis, de la cea a visului divinatoriu la cea a visului cu etiologie fiziologică. De la vultur la șarpe, cum ar spune Nietzsche, secondat, în mod ironic aici, de Jung. La Freud, interpretarea visului înseamnă punerea în oglindă a două texte corespondente, deși fiecare cu sintaxă și semantică propriei, sau, mai curînd, un act de traducere care utilizează un set de instrumente specifice (dicționare fluide). Dacă visul e simptom, el semnalizează, trimite la o rădăcină adînc îngropată. Iar legătura dintre textul visului și rădăcina îngropată este dorința. De aici reiese legea generală enunțată de Freud în Interpretare: visele reprezintă, fără excepție, împlinirea unor dorințe. Prin 1920, el avea să accepte o excepție de la această lege, și anume categoria viselor traumatice, deși chiar și acelea s-ar fi înscris în paradigma dorinței, pentru că slujeau dezideratului de a îndulci efectele traumei prin reluarea ei ad nauseam, prin uzură. Unul dintre primele exemple în acest sens este cel al visului lui Pepi (în realitate, un nepot de-ai lui Breuer), un medic tînăr, căruia îi place să doarmă pînă tîrziu. Prelungindu-și somnul într-o dimineață, riscă să întîrzie la spital, așa că gazda încearcă să-l trezească, strigîndu-l din pragul ușii. Zgomotul acesta nu-l trezește pe tînăr, care începe să viseze că se află deja la spital, cuprins de febra îndatoririlor sale, drept care continuă să doarmă, cu conștiința împăcată. Acesta este exemplul unui vis simplu, a cărui traducere nu necesită implicarea dicționarelor fluide. Dar visele devin din ce în ce mai complexe, ascunzînd de cele mai multe ori dorința. Este momentul în care Freud face distincția între gîndirea manifestă și cea latentă a visului: prima alcătuiește lanțul semnificat al textului visat, cea de-a doua, latura ascunsă chiar de acel text, deghizată, deformată, cerînd descifrare. Viața psihică cuprinsă în vis este o copie a celei diurne, în sensul în care deghizarea cotidiană este copiată întru totul. Politețea burgheză, cenzura presei, bunul-simț, toate acestea se contopesc într-un unic cenzor oniric, al cărui scop este să facă descifrarea gîndirii latente cît mai dificilă cu putință.  Scena onirică găzduiește conflicte (textul presupune existența unei intrigi), iar acestea sînt supuse unor legi, ca în tragedia antică. În general, conflictele au loc între pulsiuni, instincte care își cer dreptul la liberă exprimare și liberă acțiune, și mecanismele de apărare.  Dorințele produse în inconștient sînt repudiate de restul psihicului și încleștarea aceasta spectaculoasă produce angoasă, mama schilavă a coșmarului. Astfel, Freud se întoarce la prima lege, pe care o completează și o reformulează: Visul reprezintă împlinirea (deghizată) a unei dorințe (reprimate, refulate). Aș pune această lege în oglindă cu încheierea eseului lui Susan Sontag: în locul unei hermeneutici a artei, avem nevoie de o erotică a artei. Apoi, aș extrage cuvîntul artă, lăsînd locul liber. Deci, ce neagă Sontag? Sau, mai curînd, ce nu vrea să afle?" ["post_title"]=> string(49) "Un secol în eseuri. Am să răscolesc Iadul (II)" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(43) "un-secol-in-eseuri-am-sa-rascolesc-iadul-ii" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-13 13:40:03" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-13 10:40:03" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=239955" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } [25]=> object(WP_Post)#36355 (24) { ["ID"]=> int(239958) ["post_author"]=> string(4) "2316" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-13 15:41:26" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-13 12:41:26" ["post_content"]=> string(8960) "[caption id="attachment_239981" align="alignright" width="540"] Expoziție: Parfums d’Orient, 26 septembrie 2023 – 17 martie 2024, Institutul Lumii Arabe, Paris[/caption] O expoziție dedicată mirosurilor pare o contradicție în termeni, de vreme ce, îndeobște, expozițiile se adresează cu precădere privirii, punînd obiectul („exponatul”) dinaintea ochilor noștri, și implică – ca premisă și ca rezultat – o narațiune care îi expune intențiile și îi explică reușita (argument, catalog sau broșură, cronică etc.). Cu alte cuvinte, expoziția, înțeleasă în termeni „clasici”, este oculocentrică și logocentrică. Este de așteptat, așadar, ca o expoziție olfactivă să chestioneze convențiile acestei forme clasice de „expunere” a obiectului de artă, prin includerea unei noi dimensiuni, conferită de un simț care pare să contrazică estetica încă predominantă în (meta)discursul artistic. Cu aceste coordonate teoretice în minte pășim pragul expoziției olfactive desfășurate la Institutul Lumii Arabe de la Paris, în perioada 26 septembrie 2023 – 17 martie 2024, care are ca temă parfumurile Orientului. Întinzîndu-se pe o suprafață de 1.000 de metri pătrați, expoziția pariziană invită privirea și nasul vizitatorilor la o călătorie prin istoria și cadrele de viață în care mirosurile își fac simțită prezența, configurînd realități religioase, sociale, antropologice și politice. De-a lungul sălilor expoziției, împărțite subtematic (cele mai prețioase esențe, mirosurile orașului, intimitatea locuinței arabo-musulmane), vizitatorul parcurge cu privirea (și cu nasul, în unele cazuri) manuscrise, miniaturi, țesături, picturi, fotografii, instalații olfactive și video, care îmbină istoria cu actualitatea, expunerea clasică (și istoriografică) cu instalații de artă olfactivă contemporană.  Dar s-o luăm cu începutul. Călătoria propriu-zisă începe în sala esențelor prețioase  și ne poartă din Arabia pînă în India și din insulele indoneziene pînă la hotarele cele mai îndepărtate ale Asiei, pe urmele celor mai prețioase ingrediente care au contribuit la crearea renumelui neguțătorilor arabi de mirodenii, esențe și parfumuri. Aici, vizitatorul poate vedea exponate, citi explicații și mirosi – grație unor dispozitive ingenioase – esențe care au fascinat omenirea din Antichitate și pînă astăzi: tămîia (olibanul), ambra cenușie, lemnul de agar (oud), moscul, trandafirul, floarea de portocal sau șofranul. Parcursul continuă cu o incursiune olfactivă în medina („oraș”), pe urmele mirosurilor concentrate în jurul souk-ului („bazarului”), în inima căruia se găsesc piața de condimente și cartierul parfumierilor, în apropierea moscheii principale, ceea ce ne amintește încă o dată de rolul important al parfumurilor în contextul ritualurilor de purificare prescrise de islamism și care se desfășoară în hamam. Un bun prilej pentru a explora elementele de continuitate și de ruptură între Antichitatea preislamică și lumea musulmană și de a coborî pe firul istoriei pînă în Egiptul antic, cînd parfumul servea drept cale privilegiată de comunicare cu zeii. Tot aici găsim alambicuri antice, mărturii ale evoluției tehnicilor de distilare, precum și o instalație modernă concentrată în jurul a trei variațiuni pornind de la trei compoziții cu însemnătate istorică, și ele construite în jurul unor ingrediente prețioase: kyphi (o compoziție mitică a Egiptului antic, recreat după notațiile hieroglifice de pe pereții templului de la Edfu), shamama (inspirat de un attar de șofran, un ulei esențial obținut prin distilare, răspîndit în Orientul Mijlociu și în India) și o compoziție modernă Lune d’Ambre, care îmbină notele calde și senzuale de cistus labdanum și benjoin cu un acord proaspăt de coriandru și mușcată. Pașii și nasul ne sînt purtați în continuare spre ultima secțiune a expoziției, dedicată intimității casei arabo-musulmane, unde descoperim vizual și olfactiv mai multe informații despre obiceiul parfumării oaspeților cu esențe florale sau fumigații, despre condimentele folosite în bucătărie sau despre mirosurile dorinței și ale ritualurilor care se desfășoară în alcov, amintindu-ne de proprietățile afrodiziace ale unor ingrediente precum șofranul, moscul, ambra sau trandafirul. Tot aici descoperim și una dintre cele mai spectaculoase instalații olfactive contemporane cu care este punctat parcursul istoric al expoziției: Beiti („casa mea”, în arabă și în ebraică), lucrare realizată de Laurent Mareschal în 2011, care recreează, cu ajutorul unor condimente (zaatar, sumac, curcuma, ghimbir, piper alb), o pardoseală dintr-o locuință palestiniană de la începutul secolului al XX-lea, lucrarea avînd un puternic mesaj politic, și anume speranța unei păci mult așteptate.  Alte lucrări olfactive contemporane expuse în cadrul expoziției sînt fotografiile realizate de Vladimir Antaki în prăvăliile unor parfumieri din Muscat sau Salalah (Oman), instalația artistului franco-marocan Hicham Berrada, alcătuită din trei panouri-sere cu „doamna nopții” sau iasomia de noapte (Cestrum nocturnum), care răspîndește un miros îmbătător în timpul nopții, obiectele de vestimentație tradițională ale unei mirese, realizate în 2023 de artista saudită Reem al Nasser din muguri de iasomie, care, în momentul deschiderii expoziției, erau proaspăt culeși – imaginați-vă mireasma! –, sau lucrarea din 2008 a artistei Huda Lutfi, The perfume garden, care trimite la manualul erotic de secol XV al lui Muhammad al-Nafzâwi (Grădina parfumată), fiind creată din flacoane de parfum din sticlă în care sînt incorporate fotografii decupate din ziare,  reprezentînd portrete de femei, unele dintre ele, actrițe și cîntărețe celebre. Închise în aceste recipiente, imaginile capătă o tonalitate politică, sugerînd restricțiile la care sînt supuse femeile. Expoziția găzduiește, de asemenea, numeroase workshopuri și conferințe, vizite ghidate și vizite tactile pentru persoane cu deficiențe vizuale, proiecții de film, precum și o colecție de cărți dedicate subiectului, grupate în magazinul de la parterul Institutului Lumii Arabe. O completare importantă: toate mirosurile expoziției Parfumurile Orientului au fost create de renumitul parfumier Christopher Sheldrake, cunoscut îndeosebi pentru compozițiile olfactive realizate împreună cu Serge Lutens pentru brandul omonim. Grăbiți-vă, încă mai aveți timp să vedeți și să mirosiți expoziția!" ["post_title"]=> string(45) "Olfacționar. Parfumurile Orientului la Paris" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(43) "olfactionar-parfumurile-orientului-la-paris" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-13 15:41:26" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-13 12:41:26" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=239958" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [26]=> object(WP_Post)#36354 (24) { ["ID"]=> int(240062) ["post_author"]=> string(3) "172" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-15 11:58:29" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 08:58:29" ["post_content"]=> string(10514) "Începusem să vă spun – și să vă și dovedesc prin citate – că mulți dintre edilii români încep să gîndească actual, adus la zi, urbanismul. Că, altfel spus, există speranță. Dar nu puteam să nu mă întreb, în același timp, ce va rămîne din această știință, din acest bun-simț urbanistic recent dobîndit la alegeri, în campania electorală și mai ales după alegeri? Ce se va alege din aceste vorbe drepte, frumoase, adevărate, corecte?  Din care iată, în continuare, fără nume, noi fragmente grăitoare: „PUZ de sector înseamnă construcții pe spații verzi, blocuri între case, pe străzi care au 7-10 metri lățime și nu permit [...]. Nu există rețetă miraculoasă. Adică, am aruncat cu blocuri 20-30 de ani încoace și-ncolo, iar acum, cu o baghetă magică, numită tot PUZ, cu niște poduri, cu niște din-astea care să rezolve. În anul 2023, în București s-au făcut patru poduri importante (Doamna Ghica, Metalurgiei, două poduri la ieșirea către Constanța). Nu s-a simțit asta la nivelul traficului din București. Pentru că soluția la traficul din București nu este să faci două, patru, zece poduri. Soluția este să convingi oamenii să folosească transport în comun în loc de mașina proprietate personală”. Așa este, și iată o mare uitare, un mare refulat în privința politicului revenind: a face politică în mod responsabil înseamnă nu doar – sau nu înseamnă deloc – a asculta populist de doleanțele publicului, a le prelua fără traducere și transpunere, fără imaginație și voință de bine, deci fără artă politică (politica e mai mult o artă decît o știință), ci (și) a face pedagogie. Ca să fiu și mai expresiv, voi spune așa: pentru a face cu adevărat politică este nevoie nu (doar – să fim realiști) de demagogie, ci și (poate mai ales) de pedagogie. Prea multă demagogie și prea puțină pedagogie (deloc aproape) în politica actuală! Să continuăm însă cu fragmentele din primarii de azi ai Capitalei, indiferent de numele și de partidele lor: „E foarte clar că parcarea este o nevoie, deci nu putem nega nevoia de parcare. Dar aceste nevoi sînt reglate în general de piață. [...] Eu consider că piața poate rezolva multe din nevoi. Și acum îmi pun întrebarea: dacă piața poate rezolva nevoia de locuire, poți cumpăra, poți închiria apartamente, ai unde să locuiești, de pe piața liberă, nu-ți asigură statul o locuință, de ce nu se poate face același lucru și cu mașinile? De ce nu există oameni care să construiască parcări pentru profit sau să construiască locuri de parcare, să închirieze locuri de parcare și așa mai departe? De ce nu se întîmplă acest lucru? Și răspunsul este că oamenii sînt obișnuiți că parcarea este gratis și avem locuri de parcare goale. Am stat de vorbă cu dezvoltatorii imobiliari care spuneau că au sute de locuri de parcare construite conform legii. Acum, orice locuință, orice bloc nou trebuie să asigure cîte un loc de parcare pentru fiecare apartament. Însă legea nu obligă ca la vînzarea apartamentului să se vîndă și locul de parcare. Și atunci sînt mulți oameni care cumpără apartamente, dar nu-și cumpără și locul de parcare. Și sînt sute de locuri de parcare private în care nu stă nimeni, pentru că ele costă și oamenii nu sînt dispuși să plătească acest preț. Consideră că 10.000 de euro, 15.000 de euro, am auzit și 20.000 de euro pentru un loc de parcare este prea mult. Și se întîmplă asta pentru că toată lumea consideră că este normal să parchezi gratis pe trotuar. Nu poate să fie gratis pe trotuar, pentru că asta înseamnă niște costuri pe care le simțim noi, le simt copiii noștri, le resimt vîrstnicii noștri cînd nu mai au pe unde să meargă, pentru că mașinile sînt pe trotuar”. Este foarte clar că acest primar de sector are dreptate, că se situează în sensul corect al istoriei. Dar ce va rămîne, repet, din acest nou bun-simț urban la alegeri și mai ales după alegeri, cînd mantra „dezvoltării”, adică a exploatării spațiului liber pînă la ultima picătură, abia așteaptă să-și reintre în drepturi și să facă legea junglei în pădurea care ar trebui să fie, și chiar care e pentru unii, un oraș, Bucureștiul, să zicem? Și pentru că tot am mers pe citate, pe sample-uri anonimizate tocmai pentru că simptomatice, pentru a ne pregăti și noi, aici, de alegerile care ni se potrivesc cel mai apropiat, adică de cele locale, vă propun mai jos cîteva rînduri dintr-o prezentare publicitară pentru o zonă rezidențială auto-intitulat exclusivistă, rugîndu-vă să vă puneți întrebarea simplă și evidentă de ce aceste condiții ar trebui să fie exclusive și „exclusiviste”, adică de ce nu ar trebui să constituie ele niște reguli generale de construire și locuire pentru orice oraș cu adevărat modern? Este oare imposibil? Este o fatalitate să existe în continuare, să persiste prăpastia actuală dintre jungla așa-numitelor „dezvoltări urbane” asfixiante și aerisita pădure rezervată unor aleși din noile gated communities? Oare nu așa ar putea și mai cu seamă ar trebui să arate orașele, ca atare, în întregul lor, ca un nou mod urban de concepere și proiectare, nu doar unele zone „alese” ale lor? De ce această dublă măsură pentru oraș? De ce acest atac acceptat la democrație, la dreptul egal la un urbanism curat, sănătos, respirabil și responsabil? De ce junglă pentru cei mulți și pădure pentru foarte puțini? De ce, în continuare, această expropriere, privatizare, acaparare, monopolizare a naturii în oraș? Cînd este clar că în același timp se poate și, dacă se poate, trebuie să se construiască așa pentru toată lumea? Altfel spus, că așa, și nu ca acum, ar trebui să se dezvolte orașele? Că abia acesta este modelul de dezvoltare urbană acceptabil, pe care ar trebui să ni-l promită toți candidații din viitoarele alegeri.  Ascultați aici: „Am creat [...] un standard al serviciilor de top în domeniul rezidențial. Un standard recunoscut și apreciat atît de către români, cît și de către expați. Am dezvoltat [...] o comunitate unică în România, un «acasă» pentru cele mai înalte așteptări. [...] 20% din valoare a fost alocată implementării sistemelor de eficientizare a consumului energetic și soluțiilor inovative care reduc impactul asupra mediului înconjurător [...]. Înconjurat de natură, cu spații verzi ample, ce cumulează 46% din spațiul întregului proiect rezidențial. [...] Locatarii complexului de lux au acces la numeroasele beneficii și servicii dedicate [...]: siguranță și securitate 24/7, intimitate și discreție [...] spații verzi extensive, acces terestru exclusiv pietonal, 437 de locuri de parcare exclusiv subterane, servicii de tip concierge, dar și multe altele. [...] Complexul rezidențial contopit cu natura în inima pădurii [...]. [El] a fost conceput astfel încă să reprezinte o oază de relaxare și un loc ideal al reconectării cu natura pentru rezidenții care se întorc din aglomerația urbană. Astfel, 11.000 de mp din cei 24.000 mp ai proiectului constau în spații cu vegetație abundentă reprezentată de veritabile grădini botanice amplasate în incintă, procent la care se adaugă cadrul natural al pădurii de stejari ce îl înconjoară”. Nu așa ar trebui să arate orașul actual – tot orașul? Nu asta – repet –, nu asemenea condiții generale de viață ar trebui să ni se promită tuturor, democratic, adică ecologic (democrația înseamnă, în sine, ecologie), la viitoarele alegeri, nu numai locale?
" ["post_title"]=> string(161) "de-clic(k) / atelier deschis. Demagogie și pedagogie, pădurea și jungla: cum arată și cum ar trebui – pentru că poate (dar nu vrea) – să arate orașul" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(136) "de-click-atelier-deschis-demagogie-si-pedagogie-padurea-si-jungla-cum-arata-si-cum-ar-trebui-pentru-ca-poate-dar-nu-vrea-sa-arate-orasul" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-15 11:58:29" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 08:58:29" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240062" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [27]=> object(WP_Post)#36353 (24) { ["ID"]=> int(240057) ["post_author"]=> string(4) "1033" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-15 11:37:33" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 08:37:33" ["post_content"]=> string(13795) "Într-o „Intersecţie” precedentă, intitulată „Ce ar fi spus Benjamin Fondane?”, am abordat subiectul „cum reacţionează în faţa furiei dezlănţuite a husarilor istoriei gînditorul, înţeleptul sau, în zilele noastre, mai degrabă intelectualul public?” Fondane, spunea Monique Jutrin, „nu s-a asociat niciodată unei ideologii, nu a ieşit în stradă să protesteze şi/sau să se bată, el s-a luptat întreaga sa viaţă cu Răul Absolut”; Iordan Chimet, după o lectură atentă a Jurnalului lui Sebastian, victimă și el a unei calamităţi istorice de mari proporţii, observa că acesta din urmă a refuzat pur și simplu să devină prizonierul istoriei imediate, preferînd „să mediteze asupra istoriei concepute ca un mister, încercînd să descifreze inefabilul”. În mod evident, cele două victime, Fondane şi Sebastian, vedeau istoria şi pe husarii ei în moduri diferite, dar erau oare părerile lor divergente şi în ceea ce privea natura inefabilului Inefabil, explică Dex-ul, este ceea ce nu poate fi exprimat în cuvinte: inexprimabilul. Poate că prozatorul are nevoie de multe cuvinte pentru a încerca o descriere a ceva ce nu poate fi descris, dar poetul are la îndemînă metafora. Un motiv în plus pentru a reveni la Fondane. Dar acesta era şi critic, şi filozof în acelaşi timp, iar dificultatea nu-i scăpa deloc. Doar că el era un mare admirator al lui Ulise şi acesta găsea întotdeauna o ieşire. Fondane, care l-a studiat cu atenţie, a ştiut că primul lucru pe care va trebui să-l facă va fi un transfer, o schimbare de cadru semantic: în al său Baudelaire şi experienţa abisului, o va face de multe ori, de fapt. În Capitolul XXVIII, dedicat lui Kafka (!), după ce afirma că „religia nu are nimic inteligibil”, îl cita pe Lévy-Bruhl, care afirmase că „gîndirea logică nu va fi niciodată moştenitoarea universală a gîndirii religioase; prin urmare, trebuie să admitem existenţa cel puţin a unei gîndiri ininteligibile. Oare ar trebui să încercăm s-o înţelegem? Şi oare nu putem cunoaşte un lucru ininteligibil, aşa ininteligibil cum e?”. Cu cîteva luni înainte de începutul războiului mondial și al Holocaustului care-l va înghiţi şi pe el, în octombrie 1944, s-ar părea că Fondane avea de acum un răspuns – sau intuia unul – la întrebarea „cum poate individul neputincios în faţa husarilor istoriei să trăiască intervalul care-l despărţea de lunea existenţială?”. Fondane a vorbit mereu despre tirania gîndirii abstracte, a logicii formale și formalizate, criticînd fără cruţare logos-ul şi ideea, conceptul şi tirania legilor impuse de acestea. El voia să afle secretul unei trăiri nemijlocite de ideea abstractă, de concept, şi metoda sa nu era aceea a lui Descartes, iar credinţa sa nu era aceea a lui Spinoza. Neresemnarea în faţa acestora şi strigătul (le cri) constituiau metoda de cercetare. Întîlnirea directă, nemijlocită, cu realitatea, experienţa de zi cu zi a individului erau exprimate nu prin idei, ci prin strofele poetului. Şi totuși se voia şi filosof, în siajul lui Pascal, Kierkegaard şi Șestov. Filozof existenţial, nu existenţialist. Avea să i-o dovedească, spera, şi lui Sartre, a cărui carte, L’être et le néant, a apucat să o citească doar pe jumătate, dar mai cu seamă lui Camus, așa cum l-a cunoscut din lectura Mitului lui Sisif şi cu care se va angaja într-o polemică neîmplinită, dar anunţată în faimosul său eseu, Le lundi existentiel et le Dimanche de l’histoire. În ultima sa conversaţie cu Ştefan Lupaşcu, în martie 1944, l-a lăsat perplex pe acesta din urmă, cînd a afirmat că el, asemenea mentorului său, Lev Șestov, voia să meargă dincolo de acel particulier existentiel mult discutat: „acolo nu mai e nimic, ci doar pură metafizică”, a observat total derutat Lupaşcu, care încercase să integreze aporia în logica unui terţ inclus, pentru a împăca raţionalul cu aparenta iraţionalitate a afectivului. Tot ceea ce-i rămăsese să facă era să pună, debusolat, întrebarea hamletianăque voulait cet homme?”. Ceea ce voia Fondane era să descopere natura unui Lundi existentiel situat simultan în şi în afara istoriei. Absurdul său era acela definit de această aporie, nu absurdul lui Camus. Iar „istoria” sa era spaţiul în care se realiza un Dasein al poeţilor, nu al husarilor istoriei. Riscul era enorm, dar poeţii şi l-au asumat dintotdeauna; chiar şi cînd riscul, care este de multe ori doar o virtualitate, se încarnează, în cele din urmă, într-o realitate ucigaşă în istoria trăită de individul, le particulier existentiel, care nu acceptă resemnarea: omul care trebuie să se închine, în cele din urmă, în faţa evidenţelor, dar care refuză să se lase convins de ele.  Ierusalim, 8 martie, 2024" ["post_title"]=> string(44) "Lunea existențială a lui Benjamin Fondane?" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(41) "lunea-existentiala-a-lui-benjamin-fondane" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-15 11:37:33" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 08:37:33" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240057" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "1" ["filter"]=> string(3) "raw" } [28]=> object(WP_Post)#35452 (24) { ["ID"]=> int(239959) ["post_author"]=> string(4) "1561" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-15 10:19:29" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 07:19:29" ["post_content"]=> string(13466) "[caption id="attachment_240027" align="alignright" width="300"] Eu căpitan[/caption] Ajuns la a treia ediție, Festivalul Visuali Italiane, dedicat cinematografiei italiene, s-a desfășurat la București (4-10 martie, Cinema Muzeul Țăranului) și urmează să aibă loc și în alte orașe din țară, Cluj-Napoca (14-17 martie, Cinema Victoria), Iași (23-24 martie, Cinema Ateneu) și Timișoara (28-31 martie, Cinema Victoria). Visuali Italiane a adus publicului filme bune, semnate de regizori consacrați sau debutanți, precum și filme de referință. La reprezentații au fost invitați să vorbească despre filmele lor diverși regizori și actori, printre care Tommaso Santambrogio, Mattia Colombo, Valentina Cicogna și Michele Riondino. La gala de deschidere, am văzut filmul Io Capitano/Eu căpitan (Italia, Belgia, Franța, 2023) de Matteo Garrone, premiat cu Leul de Argint la Festivalul de la Veneția de anul trecut și candidat la Oscar. Filmul spune povestea emoționantă a doi adolescenți senegalezi, Seydou (Seydou Sarr) și Moussa (Moustapha Fall) din Dakar, care sînt atrași de bunăstarea europenă și de visul de a deveni cîntăreți celebri. Ei își propun să ajungă ilegal în Italia. Călătoria lor se transformă pe parcurs într-un calvar. În Nigeria, trebuie să traverseze deșertul, apoi sînt prinși de poliția libaneză. Moussa este arestat, iar Seydou ajunge în mîinile mafiei libaneze, care-l torturează ca să scoată bani de la el. În cele din urmă, Seydou este luat împreună cu un zidar să lucreze la negru și ajunge la Tripoli. Moussa evadează și el, iar cei doi se întîlnesc la Tripoli. Urmează o călătorie pe Mediterana, într-o barcă înțesată de emigranți. Seydou conduce barca plin de curaj și înțelepciune și îi duce pe toți teferi pînă în Sicilia. Eu căpitan dezvăluie treptat cum călătoria îi schimbă pe cei doi adolescenți. Moussa, cel mai plin de speranță și sigur pe sine, ajunge să-și dorească să se întoarcă în Dakar, într-un loc sigur, decît să continue călătoria. În schimb, Seydou devine din ce în ce mai încrezător și intrepid, hotărît să ajungă în Italia. Personalitatea și psihologia personajelor sînt surprinse din cîteva replici succinte și mai mult prin gesturi și comportament. Fimul aduce și note de fantezie, duioșie și umanism, strecurate abil în seria de acțiuni pline de primejdii, neomenie și crime. Cîteva secvențe sînt grăitoare în acest sens. Seydou își dorește mult să o salveze pe femeia căzută, abandonată în deșert. Ea apare în visul lui Seydou ca o ființă plutind peste dunele de nisip. Aflat în închisoare, plin de răni, Seydou tînjește să-i transmită un mesaj mamei sale, cum că este viu, teafăr și vrea să o roage să-l ierte că a plecat pe ascuns, fără să-i spună nimic. Și apare un mic mesager chemat de unul dintre vrăjitori, care-l conduce spre mama sa. Eu căpitan trage un semnal de alarmă asupra emigrării ilegale și a riscurilor sale. Matteo Garrone pune în film ceea ce știm deja din documentare despre emigrarea ilegală, și o face bine, cu emoție și umanism. Filmul va avea premiera în cinematografele din România pe 22 martie, distribuit de Bad Unicorn. [caption id="attachment_240028" align="alignright" width="300"] Adevăratele continente sînt oceanele[/caption] Los océanos son los verdaderos continentes/Adevăratele continente sînt oceanele (Italia, Cuba, 2023), scris și regizat de Tommaso Santambrogio, expandează documentarul de scurtmetraj omonim (Italia, 2019), în care regizorul explorează viața de cuplu a doi tineri de 30 de ani, Alexander Diego și Edith Ybarra. O peliculă alb-negru despre intimitate și nostalgie. Lungmetrajul din 2023, prezentat în deschiderea de la Giornati degli Autori din cadrul Festivalului Internațional de la Veneția, cîștigător al Premiului Bisato d'Oro, este o reflecție poetică asupra iubirii, a despărțirii și a emigrației.  Tommaso Santambrogio urmărește viața cîtorva persoane din orașul cubanez de provincie San Antonio de los Baños. Milagros (Milagros Llanes Martínez), o bătrînă singură, citește scrisorile soțului său, mort în războiul din Angola, ascultă radioul, se duce la biserica și stă pe peronul gării așteptînd, probabil, întoarcerea iubitului său soț. În rest, își vede de gospodărie și supraviețuiește din vînzarea alunelor la cornet. Alex (Alexander Diego), un tînăr instructor de teatru pentru copii, și Edith (Edith Ybarra Clara), actriță-păpușar, sînt doi iubiți care în curînd se vor separa, ea urmînd să plece în Italia. Doi copii, Frank (Frank Ernesto Lam) și Alain (Alain Alfonso González), se întîlnesc deseori și se plimbă prin diverse locuri abandonate, joacă baseball și visează să emigreze în SUA, unde să devină basebaliști de renume. Tatăl unuia dintre ei, care nu apare decît cu voce în film, este o prezență-absență, el a emigrat deja. Regizorul alege un ritm lent, propice acelui loc în care timpul se scurge altfel decît în marile orașe. San Antonio de los Baños este un oraș încremenit într-un timp neafectat de noile tehnologii, computere, mobile ș.a.m.d. Un timp suspendat între amintire, așteptare și visare. Atmosfera, peisajele orașului și ale împrejurimilor aduc o poeticitate a insolitului, a părăginirii. La margine de lume, într-un loc din care marile evenimente lipsesc, oamenii își duc viața într-o monotonie marcată de ploi și soare, într-un fel dezlînat. În sensul acesta, filmul are ceva cehovian sau tarkovskian. Tommaso Santambrogio își propune să surprindă spiritul locului, lasă imaginile să spună povestea lui. Acestea seamănă deseori cu niște fotografii alb-negru.  Regizorul arată în zigzag cele trei povești ale personajelor, care nu se întîlnesc niciodată între ele, doar trăiesc în același loc, el asistă ca privitor la viața lor, la gesturile și acțiunile lor. Și totuși, aceste povești rezonează între ele, intră într-un fel de dialog tematic.  Santambrogio recurge și la punerea în abis, la metafilm. Teatrul de marionete realizat de Edith spune și el povestea despărțirii sfîșietoare dintre un tată și fiul său, ca urmare a emigrării. O piesă plină de lirism, tandrețe și tristețe, în care muzica și luminile susțin foarte bine jocul expresiv al marionetelor. În economia filmului, piesa de marionete este justificată nu numai de temă, ci și de faptul că Edith este actriță-păpușar.  Nimic nu este explicit în filmul lui Santambrogio, iar spectatorul participă cu intuiția sa la crearea poveștilor pornind de la frînturi de conversație, de la context și atmosferă. Și totul este îmbibat de o melancolie existențială, aceea a trecerii, a durerii reținute, a pierderii unei ființe dragi sau a depărtării ei. Adevăratele continente sînt oceanele este un film făcut cu mare artă și sensibilitate, care ne amintește de old school în sensul bun. Un film care-ți reține atenția și te face să reflectezi la multe teme. Un film de o poeticitate vizuală remarcabilă. Aici sînt de menționat Lorenzo Casadio Vannucci (imagine) și Matteo Faccenda (montaj).  Te l'avevo detto/Ți-am zis eu! (Italia, 2023) de Ginevra Elkann, al doilea său lungmetraj, după Magari (2019), este o tragicomedie grotescă, în care mai multe personaje se luptă cu singurătatea, ranchiunile, dependențele, neputințele, sentimentele de vinovăție. Într-o Romă atinsă de un val de căldură în plină iarnă, Gianna (Valeria Bruni Tedeschi), o femeie trecută de prima tinerețe, trebuie să-și înfrunte obsesia răzbunătoare și morbidă față de Pupa (Valeria Golino), o fostă prietenă, star porno, care i-a furat bărbatul în trecut. Gianna este religioasă și crede că valul acela de căldură anunță apocalipsa. Fiica ei, Mila, este foarte stresată de relația cu mama sa și are accese de bulimie. Ea lucreză pentru o bătrînă doamnă din burghezia înstărită.  Pupa, singură, cu multe operații, încă se mai crede o divă fascinantă, dar locuiește cu pisicile și canarii săi, îngrozită de îmbătrînire și de posibila pierdere a fanilor. Poveștile lor se încrucișează cu altele, cu cea a Caterinei (Alba Rohrwacher), o tînără femeie divorțată, alcoolică, ce vrea să-l ia la plimbare pe fiul său, Max, în ciuda ordinului de restricție obținut de fostul soț, Riccardo (Riccardo Scamarcio), și cu cea a parohului italo-american Bill (Danny Huston), care se luptă cu dependența de droguri și cu un trecut greu de digerat.  Pe parcursul filmului, ies la iveală multe disfuncționalități familiale, poveri psihologice, tendințe distructive și suicidare. Personajele nu trăiesc bine în viața lor, pe care abia dacă o îndură, căutîndu-și evadarea în droguri, alcool sau miraje ale unei vieți pline de glamour. Există un soi de dialog, de rezonanță între aceste povești ale unor existențe minate de malessere. Multe scene sînt elocvente în acest sens. De exemplu, cea în care Caterina îi mărturisește soțului său că „e moartă pe dinăuntru“ sau cea în care Pupa se amăgește că viața ei e bună atîta timp cît are fani, în timp ce întreaga ei ființă îi demască solitudinea. [caption id="attachment_240029" align="alignright" width="300"] Ți-am zis eu![/caption] Ți-am zis eu! este o frescă a unei umanități debusolate, rătăcite într-un fel de ceață. Sugestivă în acest sens este secvența metaforică din final, cînd personajele se îndreaptă spre lacurile răcoroase. Imaginea este blurată de o ceață oranj, în care fiecare încearcă să-și găsească drumul. Scenariul (Ginevra Elkann, Chiara Barzini și Ilaria Bernardini) este foarte eficient, cu replici bune, lăsînd loc imaginii sugestive și interpretării actorilor, filmul are un ritm bun și suscită interesul pe tot parcursul său. Jocul actorilor este remarcabil, de o mare finețe și expresivitate. Imaginea (Vladan Radovic) și montajul (Desideria Rayner) își aduc și ele o contribuție meritorie la reușita filmului. Festivalul a venit cu o ofertă mai mare decît am putut eu cuprinde în acest articol. Despre celelalte filme, poate cu altă ocazie." ["post_title"]=> string(62) "Visuali Italiane 2024 – un festival care continuă cu succes" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(57) "visuali-italiane-2024-un-festival-care-continua-cu-succes" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-15 10:19:29" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 07:19:29" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=239959" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } [29]=> object(WP_Post)#35451 (24) { ["ID"]=> int(240063) ["post_author"]=> string(2) "16" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-15 12:00:49" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 09:00:49" ["post_content"]=> string(12771) "fragment de roman

„Ce greu e să faci pe generalul, mai ales mort.“

Dino Buzzati

„Ura este un domeniu al inimii, disprețul unul al capului.“

Arthur Schopenhauer

 

Deasupra Someșului umezeala dinaintea înserării a sfîrșitului de vară se aduna în fuioare albe. Alunecau domol în aceeași direcție cu apa și se topeau treptat, fără spaimă, sub razele tot mai blînde ale soarelui.

O liniște nefirească se depuse peste cartierul de la marginea orașului.

Timpul încremenise pentru cîteva clipe transformînd totul în stană de piatră. Nimic nu mai mișca, nici măcar valurile rîului. Apoi, dintr-odată, se auzi un fîlfîit de aripi din ce în ce mai puternic. Creștea rapid în intensitate, rostogolindu-se peste mulțimea de blocuri. Asta se întîmpla de fiecare dată aproximativ la aceeași oră. Sute de ciori își porneau rondul de seară. Se-ntorceau să înnopteze prin parcurile orașului după ce și-au căutat hrana zilnică pe cîmpurile din valea largă a rîului. Un ritual cu care locuitorii din zonă erau deja obișnuiți. Și totuși, ceva nu părea în ordine...

Martin Breda deschise încet ochii. După duș, se întinse și făcu cîteva exerciții de relaxare. Simțea o vagă apăsare pe ochi, un disconfort ușor dureros. În ultima vreme era tot mai convins că va trebui să consulte un oftalmolog. Pipăi cu mîna suprafața noptierei și apucă una din țigările pe care și le pregătea din timp. Le rula cu meticulozitate și mare precizie, ca un prestidigitator, din foițe străvezii și tutun olandez a cărui aromă îi acompania somnul. Trase cîteva fumuri fără a se ridica de pe pernă. Ciuli urechile. Ce naiba se întîmplă?! Croncănitul cohortei de ciori, pe care-l cunoșteau atît de bine toți locuitorii cartierului încît nu-i mai acordau nici o importanță, suna neobișnuit. Puternic, strident, alarmant, precum niște țipete metalice ale unor păsări venite de pe tărîmuri întunecate.

Breda coborî din pat și deschise fereastra. Rămase uluit. Cîrdurile de ciori nu mai zburau deasupra blocurilor, ca de fiecare dată. Se strînseră într-un adevărat șuvoi întunecat, negru, ca o reptilă uriașă care aluneca vijelios printre blocuri, cam la nivelul etajului nouă. Breda locuia într-un bloc la etajul șapte, pe malul stîng al rîului, iar Maraia în următorul la ultimul etaj, al zecelea. Pe celălalt mal se aflau un ștrand, pîlcuri de copaci înalți și mai departe, printre ei, bazinele cu apa potabilă destinată orașului. Torentul păsărilor negre se scurgea parcă din inima acestei zone.  Ieșea furtunos din valea largă a Someșului, spintecînd ultimele raze ale apusului de soare. Țipetele loveau amenințător ferestrele, balcoanele, pereții blocurilor într-o atmosferă à la Hitchcock, de parcă orașul era atins de cutremur.

Breda privea nemișcat, cu capul ușor dat pe spate și țigara aprinsă uitată-ntre degete, spectacolul întunecat de deasupra lui.

Ultimele șiruri de ciori. Ultimul cor plin de disonanțe într-o supremă învălmășeală acustică. O cioară își pierdu, brusc, direcția zborului și se lovi de peretele blocului în care locuia Maraia. Încercă, disperată, să se agațe de suprafața acestuia. Ghearele ei lăsară răni adînci în tencuiala din care lui Breda i se păru, pentru cîteva secunde, că țîșnește sînge. Pasărea alunecă cu o zbatere continuă și inutilă a aripilor, cu țipete tot mai slabe, mai gîtuite, pînă la primul etaj, de unde căzu rapid, ca o piatră neagră, lîngă marginea aleii. Murise.

Breda scoase un țipăt scurt, ascuțit, ca și contaminat de negrele zburătoare. Apoi zîmbi  autoironic, te lași cam repede impresionat, detectivule! Jarul țigării care-i atinse degetele fu cauza. O aruncă pe fereastră, urmărindu-i zborul în zigzag. Poate aprind ceva jos și provoc un incendiu pentru ca spectacolul să fie complet.

Înainte de masă făcuse cu Maraia o lungă plimbare pe malurile Someșului. Era o zi călduroasă care anunța o toamnă blîndă, cu apusuri frumos pîrguite. Relația lor continua să se mențină la un nivel destul de înalt de plutire. Locuiau mai departe separat, în blocuri vecine aflate la un capăt al orașului. El renunțase la ideea căsătoriei, îi dădea dreptate Maraiei, niște hîrtii oficiale nu însemnau nimic pentru cimentarea sentimentelor unuia față de celălalt, ba din contră, la un moment dat puteau produce jalnice, penibile încurcături. Și mama lui renunțase la idee, nu mai aducea subiectul în discuție. Drept urmare, cînd o vizitau amîndoi, Maraia îi lăuda plăcintele cu brînză și cozi de ceapă care, de fapt, nu-i plăceau, dar reușea să termine una întreagă cu un zîmbet unsuros pe buze. Respectivele plăcinte declanșau în mintea mamei amintiri din copilăria lui Marti (prenumele lui era Martin, dar acel n final se topea involuntar în gura fiecăruia), cum o ajuta, plin de entuziasm, la frămîntat aluatul. Se murdărea pînă-n cot, ba chiar și vîrful nasului îi era mînjit cu făină, și obrajii, părul, să-l fi văzut dragă Maraia, arăta ca o păpușă albă, făceam amîndoi haz și rîdeam cu poftă. Niciodată mama nu adusese vorba despre tatăl lui Marti, iar Maraia îi respectase hotărîrea. Și Marti evitase subiectul. La începutul relației cu Maraia îl creionase, în cîteva cuvinte, ca pe un străin care fusese odată într-o scurtă vizită pe la maică-sa și lăsase o sămînță în urma lui din care răsărise viitorul detectiv. Descrierea o amuză pe Maraia. Ai simțul umorului, Marti, asta mi te face și mai drag. Nici Maraia nu avea ce să-i povestească despre mama ei. N-o lega nici o amintire. Nu exista nici o poză cu ea. Tatăl o crescuse alimentîndu-i indiferența față de respectiva ființă. Pe tine chiar te-a adus barza, draga mea, îi zicea cînd era mică. Îi simți cumva lipsa? o întreba adesea, după ce mai crescuse. Deloc, absolut deloc, recunoștea ea cu sinceritate de fiecare dată. Prin urmare în viețile lor existau asemănări. Tată necunoscut, mamă necunoscută. Puteau trage concluzia că erau suflete pereche. Sucită concluzie, dar convenabilă. Iar pentru ca totul să fie perfect rotund, zicea Maraia mai în glumă, mai în serios, eu o pot considera pe mama ta, mama mea vitregă, iar tu pe tata la fel, tatăl tău vitreg. Și atunci tu ești sora mea vitregă? întreba Marti. De ce nu? chicotea Maraia la urechea lui și-l mușca, umed, de lob. Gest pe care unii l-ar considera de-a dreptul pervers.

S-au plimbat pe malul stîng al Someșului pînă la podul Garibaldi. L-au traversat și s-au întors pe malul drept, pe lîngă gardul înalt al parcului Babeș. Soarele după-amiezii de vară se rostogolea rubiniu peste valurile rîului, peste ființe, peste clădiri, peste continente și se topea în univers. Ei se țineau de mînă și nu era un gest banal, obișnuit, de rutină. Atingerea degetelor le producea o plăcere discretă, încă proaspătă. O bucurie simplă, lipsită de echivocuri. Dacă după atîția ani (deja mulți, își zise Breda, nici nu vreau să-i număr...) se mai năștea o astfel de bucurie dintr-un gest adolescentin, atunci înseamnă că universul continuă să aibă grijă ca relația lor să nu ruginească. Sau măcar se preface al naibii de bine că le poartă de grijă.

S-au întors în cartierul Grigorescu, după ce au traversat Someșul pe pasarela bombată ca un mic curcubeu cenușiu iscat din dreptul Parcului Rozelor. S-au oprit pe terasa restaurantului Sinaia. Au comandat bruschete cu avocado și somon și cîte un pahar cu vin roșu sec. Breda a fumat două țigări, iar Maraia i-a povestit amintiri din copilărie, cum o aducea tatăl ei pe malul rîului și o învăța să înoate, cît de mult iubea apa. Sacul ei cu amintiri din copilărie era fără fund. Breda bănuia că unele erau inventate, dar le accepta fără comentarii, cu ochii pe jumătate închiși. O vedea pe fetița Maraia săltînd printre valuri, ca o mică sirenă...

- În copilărie deseori visam că sînt o naiadă și trăiesc într-un mediu acvatic. Camera mea era invadată de apă albastră, transparentă, iar din podea creșteau plante acvatice printre care înotau pești roșii...

- Știu, zîmbi Breda, mi-ai mai povestit, dar te ascult cu plăcere! De fiecare dată mai apare cîte un element nou.

- E privilegiul memoriei. Tata îmi citea povești cu sirene, nimfe, rusalce.

S-au despărțit pe aleea dintre cele două blocuri în care locuiau fiecare.

- Dimineață nu mai luăm micul dejun împreună, zise Maraia, zborul nostru e programat, după cum știi, aproape de miezul nopții. Sper să nu avem întîrzieri.

Urma să plece pentru zece zile de concediu împreună cu tatăl ei într-o stațiune de pe malul Oceanului Pacific, undeva în Portugalia, Breda nu-și încărca memoria cu astfel de amănunte. Poate faptul că nu pleca și el cu ei îi provoca neașteptate reacții ale subconștientului. Un soi de retragere într-o carapace a indiferenței.

 Îl îmbrățișă și-l sărută în grabă. Breda îi simți trupul ca străbătut de o undă de neliniște, de teamă. Fu nedumerit de această impresie pe care i-o lăsă Maraia, dar nu zise nimic.

Intră în holul blocului. În cutia poștală zări, surprins, un plic mare îndoit și introdus parcă voit doar cam pe trei sferturi. Poștașul aducea corespondența întotdeauna la primele ore ale dimineții, fără excepții. Cînd coborîse să se întîlnească cu Maraia, plicul nu se afla în cutie. Fusese adus după ce plecase. Era un plic galben de mărimea unei coli de hîrtie ministerială. Pe el scria cu litere decupate din ziare ori cărți: pentru detectiv. Breda zîmbi. Mirosea a farsă, cineva îl provoca folosindu-se de trucuri ieftine, vechi, văzute prin filme. Litere decupate și lipite dezordonat. Ajuns în apartament, desfăcu plicul din care scoase un teanc destul de consistent de coli ministeriale imprimate cu texte scrise la tastatura unui computer ori laptop. Pe prima coală erau înșirate doar cîteva cuvinte cu litere groase: CÎND VEI TERMINA DE CITIT ACEST JURNAL, CINEVA VA FI OMORÎT!

Categoric, o glumă caraghioasă. Infantilă. Îi aminti, printr-o ciudată conexiune, de unul dintre jocurile copilăriei: Omul negru. Prinși de mînă într-un cerc, copiii incantau: Ora unu a sosit/ Omul negru n-a venit/ Ora două a sosit/ Omul negru n-a venit... Doi dintre ei știau ora, omul negru și încă unul desemnat de acesta. Cînd se ajungea la ora aleasă, omul negru zbiera: Omul negru a sosit!! Era semnalul, startul. Începeau să gonească în toate direcțiile, iar cel prins de omul negru îi lua locul.

Breda depuse plicul și colile de hîrtie pe noptieră. Se dezbrăcă și se vîrî sub duș. De obicei îi plăcea să stea mult timp sub jeturi fierbinți de apă și să se golească de gînduri. Își imagina cum i se scurg din trup toate poluările din timpul zilei, cele văzute și cele nevăzute, tot stresul, toată agitația orașului, zgomotele, îndoielile, dezamăgirile... Era un alt soi de meditație făcută sub biciuirile stropilor fierbinți de apă. Cel puțin asta își dorea, asta își propunea, o terapie a creierului, o dezintoxicație a acestuia. Uneori reușea. Atunci ieșea din cabina dușului ca nou-născut, refăcut fizic și psihic, plin de optimism și încredere în viață. Acum dușul fu scurt, făcut în pripă. Se șterse cu un prosop aspru, din cînepă care-i înroși pielea din loc în loc. Avea un set întreg, erau prosoapele lui preferate, a căror duritate îi punea sîngele în circulație. Se văzu în oglindă și zîmbi. În ochi i se puteau desluși semnele unei reale curiozități. Față de cine să o ascundă? Cu toate acestea, nu se grăbi, din contră, se mișcă cu mult calm, aproape ritualic. Își îmbrăcă pijamaua, halatul peste ea, își vîrî picioarele în papucii de casă și se deplasă pînă în bucătărie. Renunță să-și usuce părul, seara era caldă ca o uriașă și invizibilă cuvertură din catifea depusă peste oraș.

(Va urma)  " ["post_title"]=> string(6) "Gudrun" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(6) "gudrun" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-15 12:01:03" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-15 09:01:03" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240063" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } } ["post_count"]=> int(30) ["current_post"]=> int(-1) ["in_the_loop"]=> bool(false) ["post"]=> object(WP_Post)#36380 (24) { ["ID"]=> int(240086) ["post_author"]=> string(3) "676" ["post_date"]=> string(19) "2024-03-18 16:59:08" ["post_date_gmt"]=> string(19) "2024-03-18 13:59:08" ["post_content"]=> string(6417) "În 2017, atunci cînd Emmanuel Macron a propus pentru prima dată o reflecție privind autonomia strategică a Europei față de NATO și, în special, față de SUA, războiul din Ucraina încă nu începuse. Contextul internațional era marcat de amenințările – pe atunci, doar voalate – ale președintelui Donald Trump cu privire la statele care refuză să-și mărească bugetele de Apărare, așa cum era prevăzut de angajamentele din cadrul NATO. Prin solicitările sale tot mai zgomotoase ca țările europene să își majoreze cheltuielile pînă la pragul de 2% din PIB, sub amenințarea că SUA ar putea să nu intervină în apărarea celor care nu își îndeplinesc obligațiile financiare, Trump a stîrnit valuri de indignare și un sentiment general de insecuritate. Un punct de referință în această dispută a fost Germania, deși lista țărilor cu contribuții deficitare era mai lungă. Conceptul de „autonomie strategică“ a Europei a venit și ca o consecință a constatării că NATO ar fi „în moarte clinică“: singura alternativă era, deci, colaborarea europeană mai strînsă în domeniul apărării și securității.  Discuțiile despre autonomia strategică a Europei s-au adîncit în 2019, în urma Consiliului European pentru Relații Externe (ECFR), unde s-a cerut o „suveranitate strategică“ europeană în ceea ce privește capacitățile militare, precum și o mai mare independență geopolitică a Europei. Retragerea SUA de pe scena mondială sub administrația Trump a dat un impuls suplimentar inițiativei lui Macron.  Contextul avea să se complice și mai mult odată cu invadarea Ucrainei de către Rusia. Iar posibilitatea revenirii lui Trump la putere în SUA adaugă încă un strat de incertitudine cu privire la relațiile cu SUA. Și, deși Europa rămîne unită în fața pericolului rusesc, diferențele în ceea ce privește viziunea asupra autonomiei strategice rămîn evidente, oricît ar încerca președintele Emmanuel Macron ori cancelarul german Olaf Scholz să ne asigure că „nu există  diferențe de opinie“. Situațiunea ar fi aproape veselă dacă nu ne-am afla în plin război.  Iată un prim nivel al acestor neînțelegeri. În urmă cu o lună, Emmanuel Macron a afirmat – aparent, fără vreo consultare prealabilă cu aliații – că n-ar trebui exclusă ideea trimiterii unor trupe terestre pentru a ajuta Ucraina să se apere de invadatorii ruși. Afirmația a stîrnit stupoare și chiar iritare în Europa – în special la Berlin. Apoi, și-a reiterat declarația, susținînd că trupele ar putea fi, „cîndva“, necesare. Polonia e singura țară europeană care a transmis, prin vocea ministrului de Externe, că „nu ar trebui să fie de neconceput“ să trimită soldați în teren. La sfîrșitul săptămînii trecute, după o întîlnire la Berlin menită să niveleze diferențele de opinie, Macron, Scholz și Tusk au convenit, printre altele, să ofere Ucrainei mai multe arme – procurate, cît mai grabnic posibil, de pe piața mondială. Cît despre trupe – aici nu există consens la nivel european. E doar o chestiune de nuanță? Sau e vorba de diviziuni mai profunde?  Într-un interviu acordat cotidianului Le Parisien, Macron a dat asigurări că „aproape că nu există diferențe de opinie“ între Paris și Berlin pe tema sprijinului pentru Ucraina. Macron și Scholz au convenit asupra evaluării „obiectivelor și situației“ – doar formularea a fost diferită, a ținut să explice președintele francez, referindu-se la „cultura strategică“ diferită a celor două țări. „Nu au fost niciodată probleme între cancelar și mine.“ Obiectivele, spune el, ar fi comune. Cultura strategică a Germaniei ar fi caracterizată de mare reținere și prudență, de neamestecul în treburile interne ale altor state și de teamă față de amenințarea nucleară. Franța, în schimb, care dispune de arme nucleare și de o puternică armată profesionistă, ar reprezenta un „model complet diferit“.  Emmanuel Macron are dreptate cînd găsește sursa impasului în culturile de securitate diferite ale celor două țări. Rămîne să mai găsească și o formulă pentru a armoniza aceste culturi diferite la nivel european. Provocările țin în primul rînd de istoria recentă – care ne-a ferit pe noi, europenii, de războaie. Statele occidentale și-au redus, treptat, cheltuielile militare în favoarea investițiilor „civile“: sănătate, educație, servicii sociale consistente, infrastructură, cultură etc. Iar la nivelul Uniunii Europene, preocupările legate de securitate au rămas marginale – în ciuda existenței unui Înalt Reprezentant European pentru Politică Externă și de Securitate. Prea multă pace dăunează în caz că se pune problema războiului... Astăzi, opinia publică europeană e ostilă unor inițiative de reînarmare. Și în multe țări ar fi de neconceput ca liderii politici să vorbească, public, despre posibilitatea de a trimite trupe în afara țării.  Totuși, în condițiile amenințării pe care o reprezintă războiul de la graniță, nu e exclus ca Europa să-și abandoneze, treptat, tabuurile. Germania a făcut-o deja – și încă în mod accelerat. La începutul invaziei, guvernul federal s-a mulțumit să trimită, în chip de sprijin, căști de protecție pentru soldați. Astăzi, Germania e cel mai important aliat al Ucrainei din Uniunea Europeană în ceea ce privește sprijinul militar. Penultimul tabu – legat de trimiterea unor rachete Taurus – va fi, probabil, și acesta abandonat... Și nu e exclus ca Berlinul să-și schimbe, cîndva, și discursul legat de trimiterea de trupe în teren. " ["post_title"]=> string(45) "Europa își abandonează, treptat, tabuurile" ["post_excerpt"]=> string(0) "" ["post_status"]=> string(7) "publish" ["comment_status"]=> string(4) "open" ["ping_status"]=> string(6) "closed" ["post_password"]=> string(0) "" ["post_name"]=> string(40) "europa-isi-abandoneaza-treptat-tabuurile" ["to_ping"]=> string(0) "" ["pinged"]=> string(0) "" ["post_modified"]=> string(19) "2024-03-18 17:38:51" ["post_modified_gmt"]=> string(19) "2024-03-18 14:38:51" ["post_content_filtered"]=> string(0) "" ["post_parent"]=> int(0) ["guid"]=> string(66) "https://www.observatorcultural.ro/?post_type=article&p=240086" ["menu_order"]=> int(0) ["post_type"]=> string(7) "article" ["post_mime_type"]=> string(0) "" ["comment_count"]=> string(1) "0" ["filter"]=> string(3) "raw" } ["comment_count"]=> int(0) ["current_comment"]=> int(-1) ["found_posts"]=> int(30) ["max_num_pages"]=> float(1) ["max_num_comment_pages"]=> int(0) ["is_single"]=> bool(false) ["is_preview"]=> bool(false) ["is_page"]=> bool(false) ["is_archive"]=> bool(true) ["is_date"]=> bool(false) ["is_year"]=> bool(false) ["is_month"]=> bool(false) ["is_day"]=> bool(false) ["is_time"]=> bool(false) ["is_author"]=> bool(false) ["is_category"]=> bool(false) ["is_tag"]=> bool(false) ["is_tax"]=> bool(true) ["is_search"]=> bool(false) ["is_feed"]=> bool(false) ["is_comment_feed"]=> bool(false) ["is_trackback"]=> bool(false) ["is_home"]=> bool(false) ["is_privacy_policy"]=> bool(false) ["is_404"]=> bool(false) ["is_embed"]=> bool(false) ["is_paged"]=> bool(false) ["is_admin"]=> bool(false) ["is_attachment"]=> bool(false) ["is_singular"]=> bool(false) ["is_robots"]=> bool(false) ["is_favicon"]=> bool(false) ["is_posts_page"]=> bool(false) ["is_post_type_archive"]=> bool(false) ["query_vars_hash":"WP_Query":private]=> string(32) "d4b51017530a4f15718d702cfdd5fd77" ["query_vars_changed":"WP_Query":private]=> bool(false) ["thumbnails_cached"]=> bool(false) ["allow_query_attachment_by_filename":protected]=> bool(false) ["stopwords":"WP_Query":private]=> NULL ["compat_fields":"WP_Query":private]=> array(2) { [0]=> string(15) "query_vars_hash" [1]=> string(18) "query_vars_changed" } ["compat_methods":"WP_Query":private]=> array(2) { [0]=> string(16) "init_query_flags" [1]=> string(15) "parse_tax_query" } }

Articole din numărul curent (Nr. 1199)

13 martie, 2024

Despre Cookies

Folosim cookies pentru funcționalitatea site-ului și pentru a-ți oferi o experiență personalizată pe observatorcultural.ro. Prin continuarea navigării, ne oferi acordul tău.